'Ceramica fiecarei rase, fiecarui popor din acea rasa, conduce cu mai multa siguranta pe cercetatorul studios al vechimei la adevaratele izvoare; este etimologia in plastica'.
Cezar Bolliac s-a născut la
Bucureşti la 25 martie 1813. Tatăl său, de origine levantină, grec sau italian,
numit Anton Poleac, Boliaco sau Bogliako ar fi fost un medic cu o existenţă
misterioasă, părăsindu-şi de timpuriu familia pentru a se refugia probabil în
Italia. Mama sa, Zinca sau Zoiţa, născută Economu, probabil după a doua
căsătorie nereuşită, s-a recăsătorit cu stolnicul Petrache Pereţ, ce-şi avea
moşia Talpa Ogrăzilor sau Pereţu la Stoieneşti – Giurgiu.
Până să fi ajuns în această nouă
familie a mamei sale, Cezar Bolliac ar fi fost crescut de o bunică şi de mama
acesteia, o străbunică, în mahalaua Boteanului, unde a şi fost dat să înveţe
carte grecească la dascălul Matei. Şi-a continuat apoi învăţătura la colegiul
Sf. Sava. La 17 ani în 1830, Cezar Bolliac s-a angajat în ‘miliţia
pământenească’ nou înfiinţată cu gradul de iuncher.
Se presupune că între 1831-1833
ar fi fost plecat la Paris
pentru studii. Atras de literatură, a debutat cu unele creaţii poetice în 1835,
când a fost introdus de I.Heliade – Rădulescu şi de Ion Câmpineanu în
‘societatea filarmonică’. A continuat cu un volum de ‘Meditaţii’ şi ‘Noutăţi’
(nuvele) nepublicate, ca şi cu unele piese de teatru, care însă s-au pierdut în
manuscris. S-a lansat în jurnalistică, întemeind în 1836, împreună cu
C.Gh.Filipescu gazeta ‘Curiosul’. A colaborat apoi la ‘Foaia pământeanu’(1839).
S-a raliat lui Ion Câmpinean,
devenind capul opoziţiei naţionale în Obşteasca adunare, alături de care s-a
încercat implicarea sa în procesul membrilor conspiratiei revoluţionare condusă
de Mitiţă Filipescu: scos din cauză, a fost trimis în exil la Poiana Mărului
din Munţii Buzăului în perioada aprilie-iunie 1841.
Creaţiile sale literare îl atestă
ca poet militant în plan social. Din 1834 s-a apropiat de N.
Bălcescu şi de societatea secretă ‘Frăţia’. În timpul domnitorului
Gh. Bibescu, a fost numit ‘praporcic’ şi ‘serdar’ – titluri oficiale onorifice
secundare de boierie.
A continuat să colaboreze la
revistele lui I. Heliade Rădulescu şi Gh. Bariţiu cu articole şi poezii profund
ancorate în viaţa socială. Apropierea de familia banului Mihail Ghica i-a
prilejuit dese vizite la moşiile de la Băicoi şi Câmpina, de unde se organizau
şi ascensiuni în Bucegi. Ca urmare, poezia naturii a adus şi lirism în
creaţiile sale; ba chiar şi o tentă de interes pentru străvechea noastră
civilizaţie dacică, în urma unei asemenea ascensiuni pe Caraiman în compania
lui N. Bălcescu.
Pasiunea pentru cercetarea
trecutului naţional, l-a îndemnat să participe la o serie de călătorii pe la
mănăstiri în 1843 cu fraţii Goleşti; în 1845 şi-a început cercetările
arheologice pe un traseu de-a lungul Dunării cu o întoarcere peste mucelele
dintre Olt şi Prahova, împreună cu August Treboniu, Laurian, Dimitrie
Bolintineanu şi fraţii Perez. Cu această ocazie şi-a început publicarea
articolelor din ‘Curierul românesc’, cu celebrul titlu: ‘Din itinerariul
domnului Bolliac’.
În 1846 s-a căcătorit cu Aristia,
fiica paharnicului Izvoranu. Le-a fost naş generalul rus Nicolae Mauros,
mentorul şÎ susţinătorul său privind cercetările din domeniul arheologiei şi
numismaticii, care era şi socrul lui Ghica.
La pregătirea şi desfăşurarea
revoluţiei de la 1848 a participat şi Cezar Bolliac aflându-se între fruntaşii
mişcării. Arestaţi cu toţii şi condamnaţi la exil, unii au reuşit să evadeze la
Orşova, precum Nicolae Bălcescu, A .Golescu şi C. Bolliac; întorşi prin
Transilvania, au acţionat şi acolo în sensul reuşitei unor obiective
reoluţionare ale românilor. Chemat la Constantinopol pentru anchetă, a ajuns
acolo la 24 decembrie 1849 unde îl aşteta şi soţia lui. Împreună s-au refugiat
apoi spre Atena. Malta şi Paris, unde au ajuns în
octombrie 1850. Până în 1857, C.Bolliac şi-a completat cunoştiinţele
arheologice şi numismatică, integrându-se totodată în rândul revoluţionarilor
români din exil, care urmăreau pregătirea pe cale propagandistică şi
diplomatică a unirii principatelor.
Astfel, în revista ‘Republica
Română’, a publicat un studiu cu caracter social-politic, intitulat ‘Unitatea
României’, în baza unei vaste dar incomplete informaţii de istorie antică. În
baza acestei documentaţii, a scris şi o serie de memorii către viitorul împărat
Napoleon al III-lea, lordul Palmerston şi lordul Dudley Stuart. În articolul ‘Scrisori
de ţeară’, argumenta justificarea unirii pe baza unităţii fondului nostru
dacic. În 1857, revocându-i-se exilul, C. Bolliac s-a întors la Bucureşti, unde
s-a dedicat activităţilor unioniste prin funcţiile pe care le-a deţinut şi prin
presă, colaborând la ziarele: ‘România’, ‘Românul’, ‘Naţionalul’.
Cezar Bollian a fost autorul
ideii dublei alegeri a domnitorului Al. I. Cuza, propusă de Barbu Vlodăianu –
comandantul armatei din Muntenia – şi altor unionişti. Tot el a fost autorul
celebrei expresii ‘monstroasa coaliţie’ pentru răsturnarea Voievodului Unirii
la 11 februarie 1866, pe ai cărei promotori i-a numit ‘februalişti’ În perioada
domniei lui Cuza, a publicat seria articolelor pe tema ‘Monastirile din Tara
Românească’, ‘Cercetări prin mănăstiri’, ‘Monăstirile zise Brâncoveneşti’.
Toate aceste documentaţii apărute în ziarul ‘Românul’, s-au constituit îtr-o
amplă campanie de presă pentru secularizarea averilor mănăstireşti, prin care
Cezar Bolliac şi-a dovedit realele sale capacităţi de ziarist şÎ sociolog
modern. Aceasta a fost prima campanie de presă din istoria jurnalisticii româneşti,
ajutându-l mult pe Al. I.Cuza – mai ales faţă de Puterile Europei – în actul
secularizării.
Începând cu anul 1863, C.Bolliac, a reeditat la Bucureşti
propiul său ziar ‘Buciumul’ în care şi-a publicat articolele legate de cercetările
arheologice. În 1864 a fost numit director a Arhivelor Statuluiiar peste un an
şi-a reluat călătoriile arheologice continuându-le până la 1875. Ca urmare a
suspendării ziarului ‘Buciumul’, în 1865, l-a reînfiinţat cu titlul ‘Trompeta
Carpaţilor’, şi l-a condus până în 1877. Datorită surmenajului, a suferit un
atac de paralizie, pierzându-şi şi graiul în acest an. Soţia îi murise încă din
1861, astfel încât ultimii ani i-a suportat cu greu, mai ales datorită îgrijirilor
neomeneşti la care a fost supus. S-a stins din viaţă la 25 februarie 1881, la vârsta
de 68 ani. La moartea sa, Mihai Eminescu va publica un necrolog în care-l va
numi: ‘cel mai mare ziarist român’!
