Primul mare ziarist roman

      'Ceramica fiecarei rase, fiecarui popor din acea rasa, conduce cu mai multa siguranta pe     cercetatorul studios al vechimei la adevaratele izvoare; este etimologia in plastica'.

Cezar Bolliac s-a născut la Bucureşti la 25 martie 1813. Tatăl său, de origine levantină, grec sau italian, numit Anton Poleac, Boliaco sau Bogliako ar fi fost un medic cu o existenţă misterioasă, părăsindu-şi de timpuriu familia pentru a se refugia probabil în Italia. Mama sa, Zinca sau Zoiţa, născută Economu, probabil după a doua căsătorie nereuşită, s-a recăsătorit cu stolnicul Petrache Pereţ, ce-şi avea moşia Talpa Ogrăzilor sau Pereţu la Stoieneşti – Giurgiu.

Până să fi ajuns în această nouă familie a mamei sale, Cezar Bolliac ar fi fost crescut de o bunică şi de mama acesteia, o străbunică, în mahalaua Boteanului, unde a şi fost dat să înveţe carte grecească la dascălul Matei. Şi-a continuat apoi învăţătura la colegiul Sf. Sava. La 17 ani în 1830, Cezar Bolliac s-a angajat în ‘miliţia pământenească’ nou înfiinţată cu gradul de iuncher.

Se presupune că între 1831-1833 ar fi fost plecat la Paris pentru studii. Atras de literatură, a debutat cu unele creaţii poetice în 1835, când a fost introdus de I.Heliade – Rădulescu şi de Ion Câmpineanu în ‘societatea filarmonică’. A continuat cu un volum de ‘Meditaţii’ şi ‘Noutăţi’ (nuvele) nepublicate, ca şi cu unele piese de teatru, care însă s-au pierdut în manuscris. S-a lansat în jurnalistică, întemeind în 1836, împreună cu C.Gh.Filipescu gazeta ‘Curiosul’. A colaborat apoi la ‘Foaia pământeanu’(1839).

S-a raliat lui Ion Câmpinean, devenind capul opoziţiei naţionale în Obşteasca adunare, alături de care s-a încercat implicarea sa în procesul membrilor conspiratiei revoluţionare condusă de Mitiţă Filipescu: scos din cauză, a fost trimis în exil la Poiana Mărului din Munţii Buzăului în perioada aprilie-iunie 1841.

Creaţiile sale literare îl atestă ca poet militant în plan social. Din 1834 s-a apropiat de N. Bălcescu şi de societatea secretă ‘Frăţia’. În timpul domnitorului Gh. Bibescu, a fost numit ‘praporcic’ şi ‘serdar’ – titluri oficiale onorifice secundare de boierie.

A continuat să colaboreze la revistele lui I. Heliade Rădulescu şi Gh. Bariţiu cu articole şi poezii profund ancorate în viaţa socială. Apropierea de familia banului Mihail Ghica i-a prilejuit dese vizite la moşiile de la Băicoi şi Câmpina, de unde se organizau şi ascensiuni în Bucegi. Ca urmare, poezia naturii a adus şi lirism în creaţiile sale; ba chiar şi o tentă de interes pentru străvechea noastră civilizaţie dacică, în urma unei asemenea ascensiuni pe Caraiman în compania lui N. Bălcescu.

Pasiunea pentru cercetarea trecutului naţional, l-a îndemnat să participe la o serie de călătorii pe la mănăstiri în 1843 cu fraţii Goleşti; în 1845 şi-a început cercetările arheologice pe un traseu de-a lungul Dunării cu o întoarcere peste mucelele dintre Olt şi Prahova, împreună cu August Treboniu, Laurian, Dimitrie Bolintineanu şi fraţii Perez. Cu această ocazie şi-a început publicarea articolelor din ‘Curierul românesc’, cu celebrul titlu: ‘Din itinerariul domnului Bolliac’.

În 1846 s-a căcătorit cu Aristia, fiica paharnicului Izvoranu. Le-a fost naş generalul rus Nicolae Mauros, mentorul şÎ susţinătorul său privind cercetările din domeniul arheologiei şi numismaticii, care era şi socrul lui Ghica.

La pregătirea şi desfăşurarea revoluţiei de la 1848 a participat şi Cezar Bolliac aflându-se între fruntaşii mişcării. Arestaţi cu toţii şi condamnaţi la exil, unii au reuşit să evadeze la Orşova, precum Nicolae Bălcescu, A .Golescu şi C. Bolliac; întorşi prin Transilvania, au acţionat şi acolo în sensul reuşitei unor obiective reoluţionare ale românilor. Chemat la Constantinopol pentru anchetă, a ajuns acolo la 24 decembrie 1849 unde îl aşteta şi soţia lui. Împreună s-au refugiat apoi spre Atena. Malta şi Paris, unde au ajuns în octombrie 1850. Până în 1857, C.Bolliac şi-a completat cunoştiinţele arheologice şi numismatică, integrându-se totodată în rândul revoluţionarilor români din exil, care urmăreau pregătirea pe cale propagandistică şi diplomatică a unirii principatelor.

Astfel, în revista ‘Republica Română’, a publicat un studiu cu caracter social-politic, intitulat ‘Unitatea României’, în baza unei vaste dar incomplete informaţii de istorie antică. În baza acestei documentaţii, a scris şi o serie de memorii către viitorul împărat Napoleon al III-lea, lordul Palmerston şi lordul Dudley Stuart. În articolul ‘Scrisori de ţeară’, argumenta justificarea unirii pe baza unităţii fondului nostru dacic. În 1857, revocându-i-se exilul, C. Bolliac s-a întors la Bucureşti, unde s-a dedicat activităţilor unioniste prin funcţiile pe care le-a deţinut şi prin presă, colaborând la ziarele: ‘România’, ‘Românul’, ‘Naţionalul’.

Cezar Bollian a fost autorul ideii dublei alegeri a domnitorului Al. I. Cuza, propusă de Barbu Vlodăianu – comandantul armatei din Muntenia – şi altor unionişti. Tot el a fost autorul celebrei expresii ‘monstroasa coaliţie’ pentru răsturnarea Voievodului Unirii la 11 februarie 1866, pe ai cărei promotori i-a numit ‘februalişti’ În perioada domniei lui Cuza, a publicat seria articolelor pe tema ‘Monastirile din Tara Românească’, ‘Cercetări prin mănăstiri’, ‘Monăstirile zise Brâncoveneşti’. Toate aceste documentaţii apărute în ziarul ‘Românul’, s-au constituit îtr-o amplă campanie de presă pentru secularizarea averilor mănăstireşti, prin care Cezar Bolliac şi-a dovedit realele sale capacităţi de ziarist şÎ sociolog modern. Aceasta a fost prima campanie de presă din istoria jurnalisticii româneşti, ajutându-l mult pe Al. I.Cuza – mai ales faţă de Puterile Europei – în actul secularizării.

Începând cu anul 1863, C.Bolliac, a reeditat la Bucureşti propiul său ziar ‘Buciumul’ în care şi-a publicat articolele legate de cercetările arheologice. În 1864 a fost numit director a Arhivelor Statuluiiar peste un an şi-a reluat călătoriile arheologice continuându-le până la 1875. Ca urmare a suspendării ziarului ‘Buciumul’, în 1865, l-a reînfiinţat cu titlul ‘Trompeta Carpaţilor’, şi l-a condus până în 1877. Datorită surmenajului, a suferit un atac de paralizie, pierzându-şi şi graiul în acest an. Soţia îi murise încă din 1861, astfel încât ultimii ani i-a suportat cu greu, mai ales datorită îgrijirilor neomeneşti la care a fost supus. S-a stins din viaţă la 25 februarie 1881, la vârsta de 68 ani. La moartea sa, Mihai Eminescu va publica un necrolog în care-l va numi: ‘cel mai mare ziarist român’!