Primul mare ziarist roman

      'Ceramica fiecarei rase, fiecarui popor din acea rasa, conduce cu mai multa siguranta pe     cercetatorul studios al vechimei la adevaratele izvoare; este etimologia in plastica'.

Cezar Bolliac s-a născut la Bucureşti la 25 martie 1813. Tatăl său, de origine levantină, grec sau italian, numit Anton Poleac, Boliaco sau Bogliako ar fi fost un medic cu o existenţă misterioasă, părăsindu-şi de timpuriu familia pentru a se refugia probabil în Italia. Mama sa, Zinca sau Zoiţa, născută Economu, probabil după a doua căsătorie nereuşită, s-a recăsătorit cu stolnicul Petrache Pereţ, ce-şi avea moşia Talpa Ogrăzilor sau Pereţu la Stoieneşti – Giurgiu.

Până să fi ajuns în această nouă familie a mamei sale, Cezar Bolliac ar fi fost crescut de o bunică şi de mama acesteia, o străbunică, în mahalaua Boteanului, unde a şi fost dat să înveţe carte grecească la dascălul Matei. Şi-a continuat apoi învăţătura la colegiul Sf. Sava. La 17 ani în 1830, Cezar Bolliac s-a angajat în ‘miliţia pământenească’ nou înfiinţată cu gradul de iuncher.

Se presupune că între 1831-1833 ar fi fost plecat la Paris pentru studii. Atras de literatură, a debutat cu unele creaţii poetice în 1835, când a fost introdus de I.Heliade – Rădulescu şi de Ion Câmpineanu în ‘societatea filarmonică’. A continuat cu un volum de ‘Meditaţii’ şi ‘Noutăţi’ (nuvele) nepublicate, ca şi cu unele piese de teatru, care însă s-au pierdut în manuscris. S-a lansat în jurnalistică, întemeind în 1836, împreună cu C.Gh.Filipescu gazeta ‘Curiosul’. A colaborat apoi la ‘Foaia pământeanu’(1839).

S-a raliat lui Ion Câmpinean, devenind capul opoziţiei naţionale în Obşteasca adunare, alături de care s-a încercat implicarea sa în procesul membrilor conspiratiei revoluţionare condusă de Mitiţă Filipescu: scos din cauză, a fost trimis în exil la Poiana Mărului din Munţii Buzăului în perioada aprilie-iunie 1841.

Creaţiile sale literare îl atestă ca poet militant în plan social. Din 1834 s-a apropiat de N. Bălcescu şi de societatea secretă ‘Frăţia’. În timpul domnitorului Gh. Bibescu, a fost numit ‘praporcic’ şi ‘serdar’ – titluri oficiale onorifice secundare de boierie.

A continuat să colaboreze la revistele lui I. Heliade Rădulescu şi Gh. Bariţiu cu articole şi poezii profund ancorate în viaţa socială. Apropierea de familia banului Mihail Ghica i-a prilejuit dese vizite la moşiile de la Băicoi şi Câmpina, de unde se organizau şi ascensiuni în Bucegi. Ca urmare, poezia naturii a adus şi lirism în creaţiile sale; ba chiar şi o tentă de interes pentru străvechea noastră civilizaţie dacică, în urma unei asemenea ascensiuni pe Caraiman în compania lui N. Bălcescu.

Pasiunea pentru cercetarea trecutului naţional, l-a îndemnat să participe la o serie de călătorii pe la mănăstiri în 1843 cu fraţii Goleşti; în 1845 şi-a început cercetările arheologice pe un traseu de-a lungul Dunării cu o întoarcere peste mucelele dintre Olt şi Prahova, împreună cu August Treboniu, Laurian, Dimitrie Bolintineanu şi fraţii Perez. Cu această ocazie şi-a început publicarea articolelor din ‘Curierul românesc’, cu celebrul titlu: ‘Din itinerariul domnului Bolliac’.

În 1846 s-a căcătorit cu Aristia, fiica paharnicului Izvoranu. Le-a fost naş generalul rus Nicolae Mauros, mentorul şÎ susţinătorul său privind cercetările din domeniul arheologiei şi numismaticii, care era şi socrul lui Ghica.

La pregătirea şi desfăşurarea revoluţiei de la 1848 a participat şi Cezar Bolliac aflându-se între fruntaşii mişcării. Arestaţi cu toţii şi condamnaţi la exil, unii au reuşit să evadeze la Orşova, precum Nicolae Bălcescu, A .Golescu şi C. Bolliac; întorşi prin Transilvania, au acţionat şi acolo în sensul reuşitei unor obiective reoluţionare ale românilor. Chemat la Constantinopol pentru anchetă, a ajuns acolo la 24 decembrie 1849 unde îl aşteta şi soţia lui. Împreună s-au refugiat apoi spre Atena. Malta şi Paris, unde au ajuns în octombrie 1850. Până în 1857, C.Bolliac şi-a completat cunoştiinţele arheologice şi numismatică, integrându-se totodată în rândul revoluţionarilor români din exil, care urmăreau pregătirea pe cale propagandistică şi diplomatică a unirii principatelor.

Astfel, în revista ‘Republica Română’, a publicat un studiu cu caracter social-politic, intitulat ‘Unitatea României’, în baza unei vaste dar incomplete informaţii de istorie antică. În baza acestei documentaţii, a scris şi o serie de memorii către viitorul împărat Napoleon al III-lea, lordul Palmerston şi lordul Dudley Stuart. În articolul ‘Scrisori de ţeară’, argumenta justificarea unirii pe baza unităţii fondului nostru dacic. În 1857, revocându-i-se exilul, C. Bolliac s-a întors la Bucureşti, unde s-a dedicat activităţilor unioniste prin funcţiile pe care le-a deţinut şi prin presă, colaborând la ziarele: ‘România’, ‘Românul’, ‘Naţionalul’.

Cezar Bollian a fost autorul ideii dublei alegeri a domnitorului Al. I. Cuza, propusă de Barbu Vlodăianu – comandantul armatei din Muntenia – şi altor unionişti. Tot el a fost autorul celebrei expresii ‘monstroasa coaliţie’ pentru răsturnarea Voievodului Unirii la 11 februarie 1866, pe ai cărei promotori i-a numit ‘februalişti’ În perioada domniei lui Cuza, a publicat seria articolelor pe tema ‘Monastirile din Tara Românească’, ‘Cercetări prin mănăstiri’, ‘Monăstirile zise Brâncoveneşti’. Toate aceste documentaţii apărute în ziarul ‘Românul’, s-au constituit îtr-o amplă campanie de presă pentru secularizarea averilor mănăstireşti, prin care Cezar Bolliac şi-a dovedit realele sale capacităţi de ziarist şÎ sociolog modern. Aceasta a fost prima campanie de presă din istoria jurnalisticii româneşti, ajutându-l mult pe Al. I.Cuza – mai ales faţă de Puterile Europei – în actul secularizării.

Începând cu anul 1863, C.Bolliac, a reeditat la Bucureşti propiul său ziar ‘Buciumul’ în care şi-a publicat articolele legate de cercetările arheologice. În 1864 a fost numit director a Arhivelor Statuluiiar peste un an şi-a reluat călătoriile arheologice continuându-le până la 1875. Ca urmare a suspendării ziarului ‘Buciumul’, în 1865, l-a reînfiinţat cu titlul ‘Trompeta Carpaţilor’, şi l-a condus până în 1877. Datorită surmenajului, a suferit un atac de paralizie, pierzându-şi şi graiul în acest an. Soţia îi murise încă din 1861, astfel încât ultimii ani i-a suportat cu greu, mai ales datorită îgrijirilor neomeneşti la care a fost supus. S-a stins din viaţă la 25 februarie 1881, la vârsta de 68 ani. La moartea sa, Mihai Eminescu va publica un necrolog în care-l va numi: ‘cel mai mare ziarist român’!

Bancul zilei:))

Ion vine beat într-o seară de la crâşmă şi caută motiv de cearta cu Măria. Mâncare era, Măria călcase, spălase, tot pus în ordine, aşează masa, nu îl ceartă....nici un motiv de harţă. Dintr-o dată Ion îşi aminteşte o discuţie cu Ghiţă la birt şi spune soţiei lui:
- Fă Mărie...o fi şi criza asta de vină...da’ tu eşti vinovată de sărăcia asta....
- Poi şi tot îndruji tu acolo barbate? Ci te-o apucat di ti iei aşa di mini?
- Fă Mărie...gura mică că te cârpesc eu acuma! Cum ar şi fost dacă aveai tu patru ţâţe?
- Ptiu...bre  Ioane păcătos mai vorbeşti...
- Fă Mărie..dacă aveai vreo patru ţâţe....nu mai ţineam vacă...şi făceam şi noi economie!
- Ioane...da prost mai eşti ! Poi dacă aveai tu două p..., mai ţineam noi pe Badea Vasile să ne ajuti la treabă pi lângă curte?

Eternul si fascinantul...Bubico;)

"Lucrarea d-lui Caragiale este originală, comediile sale pun pe scenă câteva tipuri din viața noastră socială de astăzi și le dezvoltă cu semnele lor caracteristice, cu deprinderile lor, cu expresiile lor, cu tot aparatul înfățișării lor în situațiile anume alese de autor”. (Titu Maiorescu)
S-a născut în ziua de 1 februarie 1852, în satul Haimanale, care-i poartă astăzi numele, fiind primul născut al lui Luca Caragiale și al Ecaterinei. Primele studii le-a făcut între anii 1859 și 1860 cu părintele Marinache, de la Biserica Sf. Gheorghe din Ploiesti, iar până în anul 1864 a urmat clasele primare II-V, la Școala Domnească din Ploiești.
În 1870 a fost nevoit să abandoneze proiectul actoriei și s-a mutat cu familia la București, luîndu-si cu seriozitate în primire obligațiile unui bun șef de familie. L-a cunoscut pe Eminescu cînd tînărul poet, debutant la Familia, era sufleur si copist în trupa lui Iorgu. În 1871, Caragiale a fost numit sufleur si copist la Teatrul Național din București, după propunerea lui Mihail Pascaly. În august 1877, la izbucnirea Războiului de Independență, a fost conducător al ziarului Națiunea română. I.L. Caragiale a fost, printre altele, si director al Teatrului Național din București.
De la debutul său în dramaturgie (1879) și pînă în 1892, Caragiale s-a bucurat de sprijinul Junimii, desi în întregul proces de afirmare a scriitorului, Junimea însăsi a fost, până prin 1884 - 1885, tinta atacurilor concentrate ale adversarilor ei. Se poate afirma că destule dintre adversitățile îndreptate împotriva lui Caragiale se datorează si calității sale de junimist si de redactor la conservator-junimistul ziar Timpul (1878 - 1881). Prima piesă a dramaturgului, O noapte furtunoasă, bine primită de Junimea și publicată în Convorbiri literare (1879), unde vor apărea de altfel toate piesele sale, a beneficiat, la premieră, de atacuri deloc neglijabile.
După trei ani de colaborare, Caragiale s-a retras în iulie 1881 de la Timpul, dar Comitetul Teatrului Național de la Iași, prezidat de Iacob Negruzzi, îl numește director de scenă, post pe care dramaturgul l-a refuzat. A participat frecvent la ședințele Junimii, iar la întîlnirea din martie 1884, în prezența lui Alecsandri, și-a mărturisit preferința pentru poeziile lui Eminescu. La 6 octombrie a citit la aniversarea Junimii, la Iași, O scrisoare pierdută, reprezentată la 13 noiembrie, în prezența reginei, cu un mare succes.
În 1889, anul morții poetului Mihai Eminescu, Caragiale a publicat articolul în Nirvana., iar în 1890 a fost profesor de istorie la clasele I-IV la Liceul Particular Sf. Gheorghe.
În acelaşi an s-a căsătorit cu Alexandrina Burelly, fiica actorului Gaetano Burelly. Din această căsătorie vor rezulta mai întâi două fete. În ianuarie 1893, retras din ziaristică de la sfârsitul anului 1889, Caragiale a înfiintat revista umoristică Moftul român, subintitulată polemic “Revista spiritistă națională, organ pentru răspândirea "științelor oculte în Dacia Traiană”. Începînd cu numărul 11, revista a devenit ilustrată, publicînd caricaturi, iar prin publicarea unora dintre cele mai valoroase schițe caragialiene, Moftul român s-a dovedit și un organ literar.
Caragiale s-a bucurat de recunoasterea operei sale pe perioada vietii sale, însă a fost si criticat si desconsiderat. După moartea sa, a început să fie recunoscut pentru importanța sa în dramaturgia românească., iar piesele sale au fost jucate devenind relevante în perioada regimului communist. Chiar dacă a scris doar nouă piese, el este cel mai bun dramaturg român prin faptul că a reflectat cel mai bine realitățile, limbajul și comportamentul românilor. Opera sa a influentat și pe alți dramaturgi, cum ar fi Eugen Ionesco.

În zorii zilei de 9 iunie 1912, Caragiale a murit subit în locuinta sa de la Berlin, din cartierul Schöneberg, bolnav fiind de arterioscleroză.  A fost un dramaturg, nuvelist, pamfletar, poet, scriitor, director de teatru, comentator politic si ziarist roman. Este considerat a fi cel mai mare dramaturg roman si unul dintre cei mai importanti scriitori romani. A fost ales membru al Academiei Romane post-mortem.

Bancul zilei:))

Un individ abia eliberat din puşcărie se duce în pelerinaj la o mănăstire de măicuţe. Aici i se pune pata pe două slujitoare ale Domnului, una bătrână şi alta tânără, drept urmare se îmbată el binişor într-o seară ca să prindă niţel curaj şi le violează. A doua zi, chemă măicuţele poliţia, îl arestează pe tip, şi la slujba de seară cele două se rugau în felul următor: cea tânără plângea de mama focului, terminată, umflată:
- Vai doamne Dumnezeul meu, eram virgină, iartă-mă doamne, ce am să mă fac eu acuma? Şi tot aşa se văita ea săraca...
Măicuţa bătrână făcea cruci şi mătănii, fericită toată, mulţumind cât o ţinea gura:
- Doamne că mult m-ai mai binecuvântat, mi-ai pus mâna în cap...nici nu ştiu cum să îţi mulţumesc aşa dar de când aşteptam: şi mult şi gratis şi fără voia mea!

O sclipire pentru eternitate!

Cucerirea romana!!!

Imperiul dac sub stapanirea lui Burebista

Facand o incursiune in minunata lume a antichitatii, mi-am propus astazi sa abordez un subiect clasic si anume inaugurarea in 105 a faimosului pod de la Drobeta - Turnu Severin, cunoscut in literatura de specialitate drept Podul lui Traian, proiectat si gandit ingenios de catre arhitectul Apolodo din Damasc (cca 60- cca 125). Creaţiile lui Apolodor au stârnit admiraţia contemporanilor săi. Acest grec născut în Siria, arhitectul favorit a lui Traian, a stârnit admiraţia contemporanilor săi. A adus la Roma elemente arhitectonice orientale, dar avea o strălucită capacitate de asimilare a elementelor tradiţionale din arhitectura romană . A dovedit-o cu prisociinţă în construirea Podului de la Drobeta, dar mai ales în construirea Forului lui Traian, cea mai faimoasă creaţie a sa. În opinia istoricului G.Gullini, Forul lui Traian a fost: ‘ultimul For urbanistic din Roma, a cărui plan prezintă o sinteză originală de orientalism şi occidentalism în arta romană’.
În primăvara anului 103, faimosul arhitect alege strategic locul unde va fi construit Podul lui Traian, şi anume în apropierea oraşului Drobeta- Turnu Severin, la est de Porţile de Fier, pe Dunărea de Jos. Scopul ridicării unui astfel de edificiu, care măsura 1135 metri lungime, 18 înălţime şi 12 lăţime, era acela de a lega castrul Pontes de pe malul sudic( pe teritoriul Serbiei de azi) de castrul Drobeta de pe malul nordic, permiţând astfel o trecere proximă a trupelor romane, aduse pentru cucerirea Daciei. Pentru a putea finaliza construcţa într-un timp cât mai scurt, inginerii romani au găsit o suluţie oportună: au deviat cursul Dunării, folosind albia unui afluent sudic care mai poate fi văzut şi în zilele noastre alaturi de ramasitele edificiului. Primii piloni au fost ridicaţi pe uscat s-au finalizat în primăvara anului 105, iar pentru grandoarea edificiului, Apolodor din Damasc a ridicat la capetele sale, respectiv nordice şi sudice două arcuri de triumf, care păreau a arăta lumii întregi puterea nemărginită a Romei şi a împăratului său.
Autorul antic Dio Cassius care descrie şi războaiele daco-romane în opera sa intitulată ‘Istoria Romană’, cartea LXVII, capitolele 6-15 face o detaliere amănunţită aceastei mari creaţii arhitectonice : ‘Traian făcu un pod de piatră peste Istru, pentru care nu găsesc cuvinte, ca să-1 admir aşa cum s-ar cuveni. Sunt, în adevär, şi celelalte lucruri ale lui minunate, dar acesta e mai presus de celelalte: stîlpii, douăzeci la număr, sunt făcuţi din piatră cioplită în patru muchii; Inăţimea lor este de 150 de picioare, fără temelie, iar lăţimea de şaizeci; aceşti stâlpi, care sunt departe unul de altul cu 170 de picioare, sunt împreunaţi prin arcuri. Cum să nu se minuneze cineva de cheltuiala făcută cu ei? Cum să nu se mire de felul în care ei au fost puşi, fiecare, într-un râu cu apă aşa de multă şi cu atâtea vîrtejuri, într-o albie plină de nămol?
Că doar apa n-a putut fi abătută! Am spus care este lăţimea râului, nu numai pentru că el curge numai pe lăţimea aceasta (el se întâmplă să se verse pe o întindere de două si de trei ori mai mare), ci pentru că locul cel mai îngust şi  cel mai îndemînos din acele părţi pentru facerea unui pod are lăţimea aceasta. Dar cu cât râul aici se îngustează mai mult, coborând dintr-un lac mare si curgând apoi spre altul şi mai mare, cu atât el se face mai repede si mai adânc, încât şi acest lucru face ca greutatea zidirii unui pod să fie si mai mare. Dar şi aceasta învederează geniul lui Traian. Cu toate acestea podul nu ne este nouă de nici un folos: din el numai stâlpii mai stau în picioare, fără trecere pe deasupra lor, ca şi cum ei ar fi fost făcuti numai pentru aceasta, ca să ne arate că nimic nu este ce firea omenească să nu poată lucra! În adevăr, Traian, temându-se ca nu cumva, când îngheaţă Istrul, romanii de dincolo să fie atacaţi, făcu podul, pentru ca oştile lui de ajutor să poată trece uşor pe el. Dimpotrivă, Hadrian, temându-se că barbarii, siluind pe paznicii podului, vor avea pe unde trece mai uşor în Moesia, dârămă partea de deasupra a podului. Traian, trecând Istrul pe podul acesta şi făcând războiul mai mult cu pază decât cu înfocare, cu timpul şii cu greu învinse pe daci, el însuşi arătându-se de multe ori şi mare căpitan  şi om viteaz, iar soldatii săi trecând prin multe primejdii şi făcând multe fapte eroice.’
În ceea ce priveşte cauzele care au stârnit acest război şi au dus la subjugarea poporului dac şi implicit a construcţiei vestitului pod, în cele două războaie daco-romane, acestea sunt multile si diverse: atât de ordin politic, expansiunea teritorială rerezentând pentru romani o politică de stat, social, statul roman fiind prin definiţie un stat sclavagist, cât şi de ordin economic, principala ţiintă a lui Traian fiind exploatarea aurului din Munţii Apuseni. Extragerea aurului din această zona a Daciei de către romani începuse cu mult înainte de urcarea pe tron a lui Traian, sub formă de înţelegere sau pact cu regii daci. Se pare că însăşi sursa conflictului în sine a fost interzicerea continuării exploatării acestor zăcăminte aurifere de către conducătorii daci, care ar fi atras după sine dorinţa de contopire a Romei. Primul plan de cucerire a Daciei a fost întocmit de Caesar, datorită ameninţării ce o reprezenta statul în expznsiune a lui Burebista, însă nu s-a ajuns la un conflict armat datorită asasinării marelui împărat. Un paradox al istoriei antice a Europei îl constitue însăşi faptul că atât Burebista cât şi Traian, au decedat în acelaş an, 44 î.Chr, ambii asasinaţi, amăndoi stăpâni peste două mari imperii. După repetate încercări de intimidare şi supunere a dacilor de către împăraţii romani prin expediţii armate la nordul Dunării şi după neizbutita încercare a lui Domiţian de ai aduce pe daci sub ascultare sub forma unui tratat în care Dacia devenea stat clientelar a Romei, Traian şi-a dat seama în cele din urmă că cel mai sigur mijloc este acela de a supune total teritoriul Daciei Imperiului Roman, mai precis cucerirea şi transformarea ţării dacilor în provincie romană. Este ştiut faptul că marele împărat s-a decis cu greu pentru a opta la această soluţie şi nu fără numeroase ezitări, înfruntând pe cât se pare chiar opoziţia Senatului. Traian, nu şi-a dus campania până la bun sfârşit, probabil din lipsă de resurse, deorece, în ciuda morţii lui Decebal şi cucerirea capitalei, practic din statul dac nu a fost cucerită decât 1/3 din suprafaţa totală, mai precis numai Dobrogea şi Transilvania au intrat sub stăpânirea Romei. În ceea ce priveşte aşa-zisa ‘găsire’ a tezaurului regelui dac în râul Sargeţia, descrisă de istoricul antic Dio Cassius, faptele reale contrazic spusele sale, deoarece statul roman începe să-şi revină financiar abia după 112, (când probabil extragerea zăcămintelor auriferice din Munţii Apuseni –în mod special în Roşia Montană, erau îndestulătoare pentru a lua drumul Romei) mai ales că în antichitate şi nu numai, scriitorii aveau obiceiul să ‘exagereze’ marile fapte ale împăraţilor, în literatura romană existând numeroase exemle concludente în acest sens.
Oricum ar fi stând lucrurile, capodopera lui Apolodor din Damasc rămâne emblematică prin valoarea sa incontestabilă din punct de vedere artistic şi istoric, iar geniul şi talentul său va dăinui în istorie pentru eternitate!

Bancul zilei:))

Un vampir plictisit se hotărâşte să se ducă la un bordel. Aştepteaptă el niţel să vină întunericul, orologiul bate 12 noaptea, iese pe fereastră, se transforma în liliac şi se duce la bordel. Toate gagicile fug care încotro, de dinţii lui mari şi imaginea lui înfricoşătoare:
- Sug sânge, o să fiţi sclavele mele! Unele se aruncă pe geam altele aleargă care încotro, numai una bună, înaltă, cu sâni mari, blodă, se uită ciudat de pe pat la el şi îi spune:
- Doriţi ceva domnule?
- Arr, sunt vampir, sug sânge...fugi cât mai ai timp!
- Domnule vampir, nu vă supăraţi aţi greşit etajul! Aici se suge altceva....

Mistere- etruscii si conceptia lor asupra vietii de apoi!

Sacrificiul lui Polyxena

Clytaemestra, sotia lui Agammemnon

Fresca etrusca

Conform părintelui istoriei Herodot, unul din cele mai enigmatice popoare ale lumii, etruscii, care nu fac parte din  rândul indo-europenilor, ar fi migrat din Lidia şi unele insule din Marea Egee spre o parte din Italia, cunoscutâ în lumea anticilor drept Etruria. Această regiune cuprindea din punct de vedere geograifc Toscana, regiunea de nord a Latiumului şi anumite părţi din Umbria. Din punct de vedere cronologic, statul şi civilizaţia întemeiate de etrusci, s-a înscris în intervalul 800 î.Chr, cănd izvoarele istorice ne semnalează prezenţa lor, până aroximativ în secolul I.d.Chr, înaintea întemeierii Republicii romane. Este ştiut faptul că primii regi pe care i-a cunoscut Roma, din dinastia Tarquinilor, erau de origine etruscă. Civilizaţia romană, a fost practic întemeiată pe baza civilizaţiei etrusce, alături de influenţe puternice greceşti, împrumutând de la aceste vechi civilizaţii practici religioase, practici funerare, arhitecturale, şi nu în ultimul rănd elemente din complexele concepţiilor asupra morţii.
Moartea, acest fenomen natural a fost interpretată şi celebrată diferit de la un popor la altul, în funcţie de credinţele religioase a fiecăruia. Studiul asupra concepţiei etruscilor asupra morţii şi vieţii de dincolo se bazează în principal pe descoperirile ce ţin de domenul arheologiei funerare, care au drept obiectiv cercetarea naturii riturilor funerare prin studiul aprofundat al: cimitirelor, frescelor şi sculturilor prezente în mormintele acestora. Cert este câ nici un alt popor din istoria umanităţii nu a manifestat atâta interes şi preocupare, dusă pănâ în pragul obsesiei la etrusci, în ceea ce priveşte destinul omului după moarte. Nici un alt neam nu a transformat mormântul într-un adevărat ‘palat’ al unei lumi paralele, din perspectivă reală moarte, dar din perspectivă imaginară vi, o lume în care defunctul să aibă absolut tot ceea ce avusese pe pământ: de la mâncare, veselă, articole de înfrumuseţare, până la tot soiul de arme şi armuri. Un aspect foarte interesant vizavi de această tendinţă de a transforma locul de veci într-un fel de palat este acela că se pot observa aceste tendinţe şi la ţiganii nostril şi nu neapărat din grandomanie, este foarte posibil să se fi transmis din vechime aceste concepţii, de pe vremea (fericită ) când nu ajunseseră pe meleagurile noastre în chip de sclavi sau alte posturi asemănătoare.
Revenind la etrusci, frescele din mormintele acestora, din secolele VI-V î.Chr, înfăţişează diferite teme cu caracter social, în care defunctul este portretizat şi înfăţişat în diferite activităţi cotidiene: jocuri, festinuri, dansuri, acompaniat de muzică, toate încadrate într-un decor feeric de copaci, plante, flori şi păsări. Toate aceste motive, în afară de cel al ‘symposium-ului’ ( petrecere specifică etruscilor, unde se consumau băuturi alcoolice), aveau menirea de a distra şi binedispune, acest obicei fiind moştenit şi de arta romană.
În decursul secolului IV î.Chr, se observă însă o schimbare majoră în credinţele etrusce asupra vieţii de dincolo, schimbare ce va dăinui până la sfărşitul acestei civilizaţii. Această schimbare se înfăţişează sub aspectul apariţiei acelor demoni, rod al imaginarului şi a fanteziei omeneşti transpusă în ceea ce specialiştii în domeniu au numit ‘arta funerară’, imprimată atât e fresce cât şi pe sacrofage, temele lor mitologice înfaţişând o predilecţie deosebită spre scenele de massacre şi distrugeri violente. Câteva din temele fregvent întâlnite sunt: sacrificiul lui Polyxena ( Polyxena moare de mâna lui Neoptolemus pe mormântul lui Achile -  ceea ce se înţelege prin omoruri rituale practicate de popoarele vechi până prin Epoca Fierului, în cadrul unor sacrificii umane ca urmare a unor ritualuri religioase), masacrarea captivilor troieni la mormântul lui Patrocles, moartea lui Agammemnon şi a Clytaemestriei (soţia sa), moartea lui Amphiaraus (regele legendar a Argos-ului, blestemat de două ori), precum şi alte episoade legendare şi mitologice de acest tip. Astfel se observă o predispoziţie neobişnuită până acum pentru scenele de război sângeroase, cu accentul pus pe o violenţă frenetică şi sălbatică. Această nouă viziune în arta funerară etruscă a fost pusă e seama noului context politic şi economic a vremii, şi anume pierderea independenţei etrusce sub sabia de fier a duşmanului nemilos, mai precis drept consecinţă a extinderii şi setei nesfărşite de contopire a romanilor în Peninsula Italică.
În ceea ce priveşte practicile funerare a acestei civilizaţii dispărute, cercetările arheologice au evidenţiat faptul că etruscii foloseau practica birituală, mai precis atât incineraţia cât şi înhumaţia defuncţilor. Utilizarea unuia din rituri, era o obţiune liberă a oricărei familii, în funcţie de preferinţele individuale, sau de cât de bine erau înrădăcinate tradiţiile familiare în mentalul colectiv a societăţii. Pentru incineraţie se foloseau vase mari de teracotă şi urne funerare din bronz, rectangulare sau rotunde. Au fost descoperite monumente sculptate din piatră, imitând erfect statura şi înfăţişarea umană, datând din a doua jumătate a secolului V î.Chr, care conţineau resturi de incineraţie. Începănd din secolul IV î.Chr, s-a răspândit moda decorării în relif a monumentelor de tip funerar. Conform ritualului, înainte de arderea cadavrului se efectua o ceremonie în care era amenajat cu multă precizie un rug funerar lângă mormântul pregătit cu minuţiozitate pentru incinerarea defunctului, care realiza trecerea în etern, însoţit de mai multe obiecte personale.
În ceea ce priveşte înhumaţia, în zorile civilizaţiei etrusce, se practicau sacrofagele plane din lemn sau piatră care erau depuse în mormintele săpate în pământ sau piatră, asemenea acelor ‘fossae’ existente şi la romani. Către sfărşitul secolului VII î.Chr şi începutul secolului Vi î.Chr, acest tip de morminte s-a extins treptat şi s-a generalizat, pentru confecţionarea sacrofagelor folosindu-se diferite materiale, probabil în funcţie de statutul social al defunctului, stârnind o adevărată modă a timpului în lumea etruscă. Foarte interesant este şi faptul că, în perioada arhaică au fost descoperite câteva astfel de morminte de înhumaţie a căror defuncţi nu erau aşezaţi în sacrofagii, ci pur şi simplu în paturi funerare. În secolul VII î.Chr, aceste paturi funerare erau făcute din lemn sau din metal şi se obişnuia ca defunctul să fie depus pe ele şi adus la mormânt. Din secolul VI î.Chr şi până în secolul IV î.Chr, se observă o simplificare a ritualului, deoarece în acest interval se obişnuia ca aceste paturi să se rezume la o simplă imitaţie din piatră, tăiată de pe marginile mormântului incizat. Pentru a sugera cât mai feidel realul, aceste imitaţii erau pictate sau sculptate, în ideea asemănării cu un pat real, amenajat corespunzător, cele mai faimoase descoperiri în acest sens fiind: mormântul de la Alcove şi cel de la Caere.
Tot de superba artă funerare etruscă ţin şi celebrele monumente funerare construite cu mult fast pentru a înmormânta cu cât mai multă cinste pe cei decedaţi. Principiul arhitectonic funerar se aplică la etrusci în felul următor: la suprafaţă mormintele etrusce nu sunt decât nişte movile de pămât, însă în partea de jos se găseşte un soclu în formă cilindrică. Intrarea în mormânt se făcea printr-o galerie săpată în piatră, care ducea la una sau mai multe camere, de formă dpretunghiulară. Câteodată, în unul şi acelaş monument funerar erau mai multe camere mortuare, fiecare cu sacrofagul şi pictura ei.
Durata expunerii defunctului în intervalul deces – depunerea trupului neînsufleţit, nu este cunoscută. Cert este fatul că pe ultimul drum pământean, defunctul era însoţit de plânsetele şi lamentările rudelor şi prietenilor, acest cortegiu funerar, având în comonenţa sa şi muzicieni. Patul unde se depunea trupul era conform ritualului transportat fie de câţiva bărbaţi, fie într-o căruţă. Arta timpurie etruscă, în care ne sunt înfăţişate toate procesiunile unei astfel de ceremonii sumbre, relevă în amănunt procesiuneile acestui ultim drum care apare înfăţişat viu, mergând pe jos sau călare, în cele mai multe cazuri acompaniat în mod straniu de ‘demonii morţii’, care îl aşteaptă să-şi ia rămas bun de la rude şi prieteni. Acest bizar şi înfricoşător tablou, apare pictat şi e frescele din perioada târzie, el reprezentând probabil o veche credinţă religioasă a acestui enigmatic popor.
În orice caz, civilizaţia etruscă rămâne una din cele mai vechi şi mai necunoscute civilizaţii din istoria omenirii, civilizaţie care a contribuit din plin la fasta şi bogata cultură romană. Sper ca generaţiile următoare de arheologi şi exploratori să aiba ocazia să dezlege măcar o parte a enigmelor etrusce, petru că dacă vrei sa ştii viitorul, trebuie mai întâi să priveşti în trecut!