Mistere- etruscii si conceptia lor asupra vietii de apoi!

Sacrificiul lui Polyxena

Clytaemestra, sotia lui Agammemnon

Fresca etrusca

Conform părintelui istoriei Herodot, unul din cele mai enigmatice popoare ale lumii, etruscii, care nu fac parte din  rândul indo-europenilor, ar fi migrat din Lidia şi unele insule din Marea Egee spre o parte din Italia, cunoscutâ în lumea anticilor drept Etruria. Această regiune cuprindea din punct de vedere geograifc Toscana, regiunea de nord a Latiumului şi anumite părţi din Umbria. Din punct de vedere cronologic, statul şi civilizaţia întemeiate de etrusci, s-a înscris în intervalul 800 î.Chr, cănd izvoarele istorice ne semnalează prezenţa lor, până aroximativ în secolul I.d.Chr, înaintea întemeierii Republicii romane. Este ştiut faptul că primii regi pe care i-a cunoscut Roma, din dinastia Tarquinilor, erau de origine etruscă. Civilizaţia romană, a fost practic întemeiată pe baza civilizaţiei etrusce, alături de influenţe puternice greceşti, împrumutând de la aceste vechi civilizaţii practici religioase, practici funerare, arhitecturale, şi nu în ultimul rănd elemente din complexele concepţiilor asupra morţii.
Moartea, acest fenomen natural a fost interpretată şi celebrată diferit de la un popor la altul, în funcţie de credinţele religioase a fiecăruia. Studiul asupra concepţiei etruscilor asupra morţii şi vieţii de dincolo se bazează în principal pe descoperirile ce ţin de domenul arheologiei funerare, care au drept obiectiv cercetarea naturii riturilor funerare prin studiul aprofundat al: cimitirelor, frescelor şi sculturilor prezente în mormintele acestora. Cert este câ nici un alt popor din istoria umanităţii nu a manifestat atâta interes şi preocupare, dusă pănâ în pragul obsesiei la etrusci, în ceea ce priveşte destinul omului după moarte. Nici un alt neam nu a transformat mormântul într-un adevărat ‘palat’ al unei lumi paralele, din perspectivă reală moarte, dar din perspectivă imaginară vi, o lume în care defunctul să aibă absolut tot ceea ce avusese pe pământ: de la mâncare, veselă, articole de înfrumuseţare, până la tot soiul de arme şi armuri. Un aspect foarte interesant vizavi de această tendinţă de a transforma locul de veci într-un fel de palat este acela că se pot observa aceste tendinţe şi la ţiganii nostril şi nu neapărat din grandomanie, este foarte posibil să se fi transmis din vechime aceste concepţii, de pe vremea (fericită ) când nu ajunseseră pe meleagurile noastre în chip de sclavi sau alte posturi asemănătoare.
Revenind la etrusci, frescele din mormintele acestora, din secolele VI-V î.Chr, înfăţişează diferite teme cu caracter social, în care defunctul este portretizat şi înfăţişat în diferite activităţi cotidiene: jocuri, festinuri, dansuri, acompaniat de muzică, toate încadrate într-un decor feeric de copaci, plante, flori şi păsări. Toate aceste motive, în afară de cel al ‘symposium-ului’ ( petrecere specifică etruscilor, unde se consumau băuturi alcoolice), aveau menirea de a distra şi binedispune, acest obicei fiind moştenit şi de arta romană.
În decursul secolului IV î.Chr, se observă însă o schimbare majoră în credinţele etrusce asupra vieţii de dincolo, schimbare ce va dăinui până la sfărşitul acestei civilizaţii. Această schimbare se înfăţişează sub aspectul apariţiei acelor demoni, rod al imaginarului şi a fanteziei omeneşti transpusă în ceea ce specialiştii în domeniu au numit ‘arta funerară’, imprimată atât e fresce cât şi pe sacrofage, temele lor mitologice înfaţişând o predilecţie deosebită spre scenele de massacre şi distrugeri violente. Câteva din temele fregvent întâlnite sunt: sacrificiul lui Polyxena ( Polyxena moare de mâna lui Neoptolemus pe mormântul lui Achile -  ceea ce se înţelege prin omoruri rituale practicate de popoarele vechi până prin Epoca Fierului, în cadrul unor sacrificii umane ca urmare a unor ritualuri religioase), masacrarea captivilor troieni la mormântul lui Patrocles, moartea lui Agammemnon şi a Clytaemestriei (soţia sa), moartea lui Amphiaraus (regele legendar a Argos-ului, blestemat de două ori), precum şi alte episoade legendare şi mitologice de acest tip. Astfel se observă o predispoziţie neobişnuită până acum pentru scenele de război sângeroase, cu accentul pus pe o violenţă frenetică şi sălbatică. Această nouă viziune în arta funerară etruscă a fost pusă e seama noului context politic şi economic a vremii, şi anume pierderea independenţei etrusce sub sabia de fier a duşmanului nemilos, mai precis drept consecinţă a extinderii şi setei nesfărşite de contopire a romanilor în Peninsula Italică.
În ceea ce priveşte practicile funerare a acestei civilizaţii dispărute, cercetările arheologice au evidenţiat faptul că etruscii foloseau practica birituală, mai precis atât incineraţia cât şi înhumaţia defuncţilor. Utilizarea unuia din rituri, era o obţiune liberă a oricărei familii, în funcţie de preferinţele individuale, sau de cât de bine erau înrădăcinate tradiţiile familiare în mentalul colectiv a societăţii. Pentru incineraţie se foloseau vase mari de teracotă şi urne funerare din bronz, rectangulare sau rotunde. Au fost descoperite monumente sculptate din piatră, imitând erfect statura şi înfăţişarea umană, datând din a doua jumătate a secolului V î.Chr, care conţineau resturi de incineraţie. Începănd din secolul IV î.Chr, s-a răspândit moda decorării în relif a monumentelor de tip funerar. Conform ritualului, înainte de arderea cadavrului se efectua o ceremonie în care era amenajat cu multă precizie un rug funerar lângă mormântul pregătit cu minuţiozitate pentru incinerarea defunctului, care realiza trecerea în etern, însoţit de mai multe obiecte personale.
În ceea ce priveşte înhumaţia, în zorile civilizaţiei etrusce, se practicau sacrofagele plane din lemn sau piatră care erau depuse în mormintele săpate în pământ sau piatră, asemenea acelor ‘fossae’ existente şi la romani. Către sfărşitul secolului VII î.Chr şi începutul secolului Vi î.Chr, acest tip de morminte s-a extins treptat şi s-a generalizat, pentru confecţionarea sacrofagelor folosindu-se diferite materiale, probabil în funcţie de statutul social al defunctului, stârnind o adevărată modă a timpului în lumea etruscă. Foarte interesant este şi faptul că, în perioada arhaică au fost descoperite câteva astfel de morminte de înhumaţie a căror defuncţi nu erau aşezaţi în sacrofagii, ci pur şi simplu în paturi funerare. În secolul VII î.Chr, aceste paturi funerare erau făcute din lemn sau din metal şi se obişnuia ca defunctul să fie depus pe ele şi adus la mormânt. Din secolul VI î.Chr şi până în secolul IV î.Chr, se observă o simplificare a ritualului, deoarece în acest interval se obişnuia ca aceste paturi să se rezume la o simplă imitaţie din piatră, tăiată de pe marginile mormântului incizat. Pentru a sugera cât mai feidel realul, aceste imitaţii erau pictate sau sculptate, în ideea asemănării cu un pat real, amenajat corespunzător, cele mai faimoase descoperiri în acest sens fiind: mormântul de la Alcove şi cel de la Caere.
Tot de superba artă funerare etruscă ţin şi celebrele monumente funerare construite cu mult fast pentru a înmormânta cu cât mai multă cinste pe cei decedaţi. Principiul arhitectonic funerar se aplică la etrusci în felul următor: la suprafaţă mormintele etrusce nu sunt decât nişte movile de pămât, însă în partea de jos se găseşte un soclu în formă cilindrică. Intrarea în mormânt se făcea printr-o galerie săpată în piatră, care ducea la una sau mai multe camere, de formă dpretunghiulară. Câteodată, în unul şi acelaş monument funerar erau mai multe camere mortuare, fiecare cu sacrofagul şi pictura ei.
Durata expunerii defunctului în intervalul deces – depunerea trupului neînsufleţit, nu este cunoscută. Cert este fatul că pe ultimul drum pământean, defunctul era însoţit de plânsetele şi lamentările rudelor şi prietenilor, acest cortegiu funerar, având în comonenţa sa şi muzicieni. Patul unde se depunea trupul era conform ritualului transportat fie de câţiva bărbaţi, fie într-o căruţă. Arta timpurie etruscă, în care ne sunt înfăţişate toate procesiunile unei astfel de ceremonii sumbre, relevă în amănunt procesiuneile acestui ultim drum care apare înfăţişat viu, mergând pe jos sau călare, în cele mai multe cazuri acompaniat în mod straniu de ‘demonii morţii’, care îl aşteaptă să-şi ia rămas bun de la rude şi prieteni. Acest bizar şi înfricoşător tablou, apare pictat şi e frescele din perioada târzie, el reprezentând probabil o veche credinţă religioasă a acestui enigmatic popor.
În orice caz, civilizaţia etruscă rămâne una din cele mai vechi şi mai necunoscute civilizaţii din istoria omenirii, civilizaţie care a contribuit din plin la fasta şi bogata cultură romană. Sper ca generaţiile următoare de arheologi şi exploratori să aiba ocazia să dezlege măcar o parte a enigmelor etrusce, petru că dacă vrei sa ştii viitorul, trebuie mai întâi să priveşti în trecut!