 |
| Cucerirea romana!!! |
 |
| Imperiul dac sub stapanirea lui Burebista |
Facand o incursiune in minunata lume a antichitatii, mi-am propus astazi sa abordez un subiect clasic si anume inaugurarea in 105 a faimosului pod de la Drobeta - Turnu Severin, cunoscut in literatura de specialitate drept Podul lui Traian, proiectat si gandit ingenios de catre arhitectul Apolodo din Damasc (cca 60- cca 125). Creaţiile lui Apolodor au stârnit admiraţia contemporanilor săi. Acest grec născut în Siria, arhitectul favorit a lui Traian, a stârnit admiraţia contemporanilor săi. A adus la Roma elemente arhitectonice orientale, dar avea o strălucită capacitate de asimilare a elementelor tradiţionale din arhitectura romană . A dovedit-o cu prisociinţă în construirea Podului de la Drobeta, dar mai ales în construirea Forului lui Traian, cea mai faimoasă creaţie a sa. În opinia istoricului G.Gullini, Forul lui Traian a fost: ‘ultimul For urbanistic din Roma, a cărui plan prezintă o sinteză originală de orientalism şi occidentalism în arta romană’.
În primăvara anului 103, faimosul arhitect alege strategic locul unde va fi construit Podul lui Traian, şi anume în apropierea oraşului Drobeta- Turnu Severin, la est de Porţile de Fier, pe Dunărea de Jos. Scopul ridicării unui astfel de edificiu, care măsura 1135 metri lungime, 18 înălţime şi 12 lăţime, era acela de a lega castrul Pontes de pe malul sudic( pe teritoriul Serbiei de azi) de castrul Drobeta de pe malul nordic, permiţând astfel o trecere proximă a trupelor romane, aduse pentru cucerirea Daciei. Pentru a putea finaliza construcţa într-un timp cât mai scurt, inginerii romani au găsit o suluţie oportună: au deviat cursul Dunării, folosind albia unui afluent sudic care mai poate fi văzut şi în zilele noastre alaturi de ramasitele edificiului. Primii piloni au fost ridicaţi pe uscat s-au finalizat în primăvara anului 105, iar pentru grandoarea edificiului, Apolodor din Damasc a ridicat la capetele sale, respectiv nordice şi sudice două arcuri de triumf, care păreau a arăta lumii întregi puterea nemărginită a Romei şi a împăratului său.
Autorul antic Dio Cassius care descrie şi războaiele daco-romane în opera sa intitulată ‘Istoria Romană’, cartea LXVII, capitolele 6-15 face o detaliere amănunţită aceastei mari creaţii arhitectonice : ‘Traian făcu un pod de piatră peste Istru, pentru care nu găsesc cuvinte, ca să-1 admir aşa cum s-ar cuveni. Sunt, în adevär, şi celelalte lucruri ale lui minunate, dar acesta e mai presus de celelalte: stîlpii, douăzeci la număr, sunt făcuţi din piatră cioplită în patru muchii; Inăţimea lor este de 150 de picioare, fără temelie, iar lăţimea de şaizeci; aceşti stâlpi, care sunt departe unul de altul cu 170 de picioare, sunt împreunaţi prin arcuri. Cum să nu se minuneze cineva de cheltuiala făcută cu ei? Cum să nu se mire de felul în care ei au fost puşi, fiecare, într-un râu cu apă aşa de multă şi cu atâtea vîrtejuri, într-o albie plină de nămol?
Că doar apa n-a putut fi abătută! Am spus care este lăţimea râului, nu numai pentru că el curge numai pe lăţimea aceasta (el se întâmplă să se verse pe o întindere de două si de trei ori mai mare), ci pentru că locul cel mai îngust şi cel mai îndemînos din acele părţi pentru facerea unui pod are lăţimea aceasta. Dar cu cât râul aici se îngustează mai mult, coborând dintr-un lac mare si curgând apoi spre altul şi mai mare, cu atât el se face mai repede si mai adânc, încât şi acest lucru face ca greutatea zidirii unui pod să fie si mai mare. Dar şi aceasta învederează geniul lui Traian. Cu toate acestea podul nu ne este nouă de nici un folos: din el numai stâlpii mai stau în picioare, fără trecere pe deasupra lor, ca şi cum ei ar fi fost făcuti numai pentru aceasta, ca să ne arate că nimic nu este ce firea omenească să nu poată lucra! În adevăr, Traian, temându-se ca nu cumva, când îngheaţă Istrul, romanii de dincolo să fie atacaţi, făcu podul, pentru ca oştile lui de ajutor să poată trece uşor pe el. Dimpotrivă, Hadrian, temându-se că barbarii, siluind pe paznicii podului, vor avea pe unde trece mai uşor în Moesia, dârămă partea de deasupra a podului. Traian, trecând Istrul pe podul acesta şi făcând războiul mai mult cu pază decât cu înfocare, cu timpul şii cu greu învinse pe daci, el însuşi arătându-se de multe ori şi mare căpitan şi om viteaz, iar soldatii săi trecând prin multe primejdii şi făcând multe fapte eroice.’
În ceea ce priveşte cauzele care au stârnit acest război şi au dus la subjugarea poporului dac şi implicit a construcţiei vestitului pod, în cele două războaie daco-romane, acestea sunt multile si diverse: atât de ordin politic, expansiunea teritorială rerezentând pentru romani o politică de stat, social, statul roman fiind prin definiţie un stat sclavagist, cât şi de ordin economic, principala ţiintă a lui Traian fiind exploatarea aurului din Munţii Apuseni. Extragerea aurului din această zona a Daciei de către romani începuse cu mult înainte de urcarea pe tron a lui Traian, sub formă de înţelegere sau pact cu regii daci. Se pare că însăşi sursa conflictului în sine a fost interzicerea continuării exploatării acestor zăcăminte aurifere de către conducătorii daci, care ar fi atras după sine dorinţa de contopire a Romei. Primul plan de cucerire a Daciei a fost întocmit de Caesar, datorită ameninţării ce o reprezenta statul în expznsiune a lui Burebista, însă nu s-a ajuns la un conflict armat datorită asasinării marelui împărat. Un paradox al istoriei antice a Europei îl constitue însăşi faptul că atât Burebista cât şi Traian, au decedat în acelaş an, 44 î.Chr, ambii asasinaţi, amăndoi stăpâni peste două mari imperii. După repetate încercări de intimidare şi supunere a dacilor de către împăraţii romani prin expediţii armate la nordul Dunării şi după neizbutita încercare a lui Domiţian de ai aduce pe daci sub ascultare sub forma unui tratat în care Dacia devenea stat clientelar a Romei, Traian şi-a dat seama în cele din urmă că cel mai sigur mijloc este acela de a supune total teritoriul Daciei Imperiului Roman, mai precis cucerirea şi transformarea ţării dacilor în provincie romană. Este ştiut faptul că marele împărat s-a decis cu greu pentru a opta la această soluţie şi nu fără numeroase ezitări, înfruntând pe cât se pare chiar opoziţia Senatului. Traian, nu şi-a dus campania până la bun sfârşit, probabil din lipsă de resurse, deorece, în ciuda morţii lui Decebal şi cucerirea capitalei, practic din statul dac nu a fost cucerită decât 1/3 din suprafaţa totală, mai precis numai Dobrogea şi Transilvania au intrat sub stăpânirea Romei. În ceea ce priveşte aşa-zisa ‘găsire’ a tezaurului regelui dac în râul Sargeţia, descrisă de istoricul antic Dio Cassius, faptele reale contrazic spusele sale, deoarece statul roman începe să-şi revină financiar abia după 112, (când probabil extragerea zăcămintelor auriferice din Munţii Apuseni –în mod special în Roşia Montană, erau îndestulătoare pentru a lua drumul Romei) mai ales că în antichitate şi nu numai, scriitorii aveau obiceiul să ‘exagereze’ marile fapte ale împăraţilor, în literatura romană existând numeroase exemle concludente în acest sens.
Oricum ar fi stând lucrurile, capodopera lui Apolodor din Damasc rămâne emblematică prin valoarea sa incontestabilă din punct de vedere artistic şi istoric, iar geniul şi talentul său va dăinui în istorie pentru eternitate!
În primăvara anului 103, faimosul arhitect alege strategic locul unde va fi construit Podul lui Traian, şi anume în apropierea oraşului Drobeta- Turnu Severin, la est de Porţile de Fier, pe Dunărea de Jos. Scopul ridicării unui astfel de edificiu, care măsura 1135 metri lungime, 18 înălţime şi 12 lăţime, era acela de a lega castrul Pontes de pe malul sudic( pe teritoriul Serbiei de azi) de castrul Drobeta de pe malul nordic, permiţând astfel o trecere proximă a trupelor romane, aduse pentru cucerirea Daciei. Pentru a putea finaliza construcţa într-un timp cât mai scurt, inginerii romani au găsit o suluţie oportună: au deviat cursul Dunării, folosind albia unui afluent sudic care mai poate fi văzut şi în zilele noastre alaturi de ramasitele edificiului. Primii piloni au fost ridicaţi pe uscat s-au finalizat în primăvara anului 105, iar pentru grandoarea edificiului, Apolodor din Damasc a ridicat la capetele sale, respectiv nordice şi sudice două arcuri de triumf, care păreau a arăta lumii întregi puterea nemărginită a Romei şi a împăratului său.
Autorul antic Dio Cassius care descrie şi războaiele daco-romane în opera sa intitulată ‘Istoria Romană’, cartea LXVII, capitolele 6-15 face o detaliere amănunţită aceastei mari creaţii arhitectonice : ‘Traian făcu un pod de piatră peste Istru, pentru care nu găsesc cuvinte, ca să-1 admir aşa cum s-ar cuveni. Sunt, în adevär, şi celelalte lucruri ale lui minunate, dar acesta e mai presus de celelalte: stîlpii, douăzeci la număr, sunt făcuţi din piatră cioplită în patru muchii; Inăţimea lor este de 150 de picioare, fără temelie, iar lăţimea de şaizeci; aceşti stâlpi, care sunt departe unul de altul cu 170 de picioare, sunt împreunaţi prin arcuri. Cum să nu se minuneze cineva de cheltuiala făcută cu ei? Cum să nu se mire de felul în care ei au fost puşi, fiecare, într-un râu cu apă aşa de multă şi cu atâtea vîrtejuri, într-o albie plină de nămol?
Că doar apa n-a putut fi abătută! Am spus care este lăţimea râului, nu numai pentru că el curge numai pe lăţimea aceasta (el se întâmplă să se verse pe o întindere de două si de trei ori mai mare), ci pentru că locul cel mai îngust şi cel mai îndemînos din acele părţi pentru facerea unui pod are lăţimea aceasta. Dar cu cât râul aici se îngustează mai mult, coborând dintr-un lac mare si curgând apoi spre altul şi mai mare, cu atât el se face mai repede si mai adânc, încât şi acest lucru face ca greutatea zidirii unui pod să fie si mai mare. Dar şi aceasta învederează geniul lui Traian. Cu toate acestea podul nu ne este nouă de nici un folos: din el numai stâlpii mai stau în picioare, fără trecere pe deasupra lor, ca şi cum ei ar fi fost făcuti numai pentru aceasta, ca să ne arate că nimic nu este ce firea omenească să nu poată lucra! În adevăr, Traian, temându-se ca nu cumva, când îngheaţă Istrul, romanii de dincolo să fie atacaţi, făcu podul, pentru ca oştile lui de ajutor să poată trece uşor pe el. Dimpotrivă, Hadrian, temându-se că barbarii, siluind pe paznicii podului, vor avea pe unde trece mai uşor în Moesia, dârămă partea de deasupra a podului. Traian, trecând Istrul pe podul acesta şi făcând războiul mai mult cu pază decât cu înfocare, cu timpul şii cu greu învinse pe daci, el însuşi arătându-se de multe ori şi mare căpitan şi om viteaz, iar soldatii săi trecând prin multe primejdii şi făcând multe fapte eroice.’
În ceea ce priveşte cauzele care au stârnit acest război şi au dus la subjugarea poporului dac şi implicit a construcţiei vestitului pod, în cele două războaie daco-romane, acestea sunt multile si diverse: atât de ordin politic, expansiunea teritorială rerezentând pentru romani o politică de stat, social, statul roman fiind prin definiţie un stat sclavagist, cât şi de ordin economic, principala ţiintă a lui Traian fiind exploatarea aurului din Munţii Apuseni. Extragerea aurului din această zona a Daciei de către romani începuse cu mult înainte de urcarea pe tron a lui Traian, sub formă de înţelegere sau pact cu regii daci. Se pare că însăşi sursa conflictului în sine a fost interzicerea continuării exploatării acestor zăcăminte aurifere de către conducătorii daci, care ar fi atras după sine dorinţa de contopire a Romei. Primul plan de cucerire a Daciei a fost întocmit de Caesar, datorită ameninţării ce o reprezenta statul în expznsiune a lui Burebista, însă nu s-a ajuns la un conflict armat datorită asasinării marelui împărat. Un paradox al istoriei antice a Europei îl constitue însăşi faptul că atât Burebista cât şi Traian, au decedat în acelaş an, 44 î.Chr, ambii asasinaţi, amăndoi stăpâni peste două mari imperii. După repetate încercări de intimidare şi supunere a dacilor de către împăraţii romani prin expediţii armate la nordul Dunării şi după neizbutita încercare a lui Domiţian de ai aduce pe daci sub ascultare sub forma unui tratat în care Dacia devenea stat clientelar a Romei, Traian şi-a dat seama în cele din urmă că cel mai sigur mijloc este acela de a supune total teritoriul Daciei Imperiului Roman, mai precis cucerirea şi transformarea ţării dacilor în provincie romană. Este ştiut faptul că marele împărat s-a decis cu greu pentru a opta la această soluţie şi nu fără numeroase ezitări, înfruntând pe cât se pare chiar opoziţia Senatului. Traian, nu şi-a dus campania până la bun sfârşit, probabil din lipsă de resurse, deorece, în ciuda morţii lui Decebal şi cucerirea capitalei, practic din statul dac nu a fost cucerită decât 1/3 din suprafaţa totală, mai precis numai Dobrogea şi Transilvania au intrat sub stăpânirea Romei. În ceea ce priveşte aşa-zisa ‘găsire’ a tezaurului regelui dac în râul Sargeţia, descrisă de istoricul antic Dio Cassius, faptele reale contrazic spusele sale, deoarece statul roman începe să-şi revină financiar abia după 112, (când probabil extragerea zăcămintelor auriferice din Munţii Apuseni –în mod special în Roşia Montană, erau îndestulătoare pentru a lua drumul Romei) mai ales că în antichitate şi nu numai, scriitorii aveau obiceiul să ‘exagereze’ marile fapte ale împăraţilor, în literatura romană existând numeroase exemle concludente în acest sens.
Oricum ar fi stând lucrurile, capodopera lui Apolodor din Damasc rămâne emblematică prin valoarea sa incontestabilă din punct de vedere artistic şi istoric, iar geniul şi talentul său va dăinui în istorie pentru eternitate!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu