Primul mare ziarist roman

      'Ceramica fiecarei rase, fiecarui popor din acea rasa, conduce cu mai multa siguranta pe     cercetatorul studios al vechimei la adevaratele izvoare; este etimologia in plastica'.

Cezar Bolliac s-a născut la Bucureşti la 25 martie 1813. Tatăl său, de origine levantină, grec sau italian, numit Anton Poleac, Boliaco sau Bogliako ar fi fost un medic cu o existenţă misterioasă, părăsindu-şi de timpuriu familia pentru a se refugia probabil în Italia. Mama sa, Zinca sau Zoiţa, născută Economu, probabil după a doua căsătorie nereuşită, s-a recăsătorit cu stolnicul Petrache Pereţ, ce-şi avea moşia Talpa Ogrăzilor sau Pereţu la Stoieneşti – Giurgiu.

Până să fi ajuns în această nouă familie a mamei sale, Cezar Bolliac ar fi fost crescut de o bunică şi de mama acesteia, o străbunică, în mahalaua Boteanului, unde a şi fost dat să înveţe carte grecească la dascălul Matei. Şi-a continuat apoi învăţătura la colegiul Sf. Sava. La 17 ani în 1830, Cezar Bolliac s-a angajat în ‘miliţia pământenească’ nou înfiinţată cu gradul de iuncher.

Se presupune că între 1831-1833 ar fi fost plecat la Paris pentru studii. Atras de literatură, a debutat cu unele creaţii poetice în 1835, când a fost introdus de I.Heliade – Rădulescu şi de Ion Câmpineanu în ‘societatea filarmonică’. A continuat cu un volum de ‘Meditaţii’ şi ‘Noutăţi’ (nuvele) nepublicate, ca şi cu unele piese de teatru, care însă s-au pierdut în manuscris. S-a lansat în jurnalistică, întemeind în 1836, împreună cu C.Gh.Filipescu gazeta ‘Curiosul’. A colaborat apoi la ‘Foaia pământeanu’(1839).

S-a raliat lui Ion Câmpinean, devenind capul opoziţiei naţionale în Obşteasca adunare, alături de care s-a încercat implicarea sa în procesul membrilor conspiratiei revoluţionare condusă de Mitiţă Filipescu: scos din cauză, a fost trimis în exil la Poiana Mărului din Munţii Buzăului în perioada aprilie-iunie 1841.

Creaţiile sale literare îl atestă ca poet militant în plan social. Din 1834 s-a apropiat de N. Bălcescu şi de societatea secretă ‘Frăţia’. În timpul domnitorului Gh. Bibescu, a fost numit ‘praporcic’ şi ‘serdar’ – titluri oficiale onorifice secundare de boierie.

A continuat să colaboreze la revistele lui I. Heliade Rădulescu şi Gh. Bariţiu cu articole şi poezii profund ancorate în viaţa socială. Apropierea de familia banului Mihail Ghica i-a prilejuit dese vizite la moşiile de la Băicoi şi Câmpina, de unde se organizau şi ascensiuni în Bucegi. Ca urmare, poezia naturii a adus şi lirism în creaţiile sale; ba chiar şi o tentă de interes pentru străvechea noastră civilizaţie dacică, în urma unei asemenea ascensiuni pe Caraiman în compania lui N. Bălcescu.

Pasiunea pentru cercetarea trecutului naţional, l-a îndemnat să participe la o serie de călătorii pe la mănăstiri în 1843 cu fraţii Goleşti; în 1845 şi-a început cercetările arheologice pe un traseu de-a lungul Dunării cu o întoarcere peste mucelele dintre Olt şi Prahova, împreună cu August Treboniu, Laurian, Dimitrie Bolintineanu şi fraţii Perez. Cu această ocazie şi-a început publicarea articolelor din ‘Curierul românesc’, cu celebrul titlu: ‘Din itinerariul domnului Bolliac’.

În 1846 s-a căcătorit cu Aristia, fiica paharnicului Izvoranu. Le-a fost naş generalul rus Nicolae Mauros, mentorul şÎ susţinătorul său privind cercetările din domeniul arheologiei şi numismaticii, care era şi socrul lui Ghica.

La pregătirea şi desfăşurarea revoluţiei de la 1848 a participat şi Cezar Bolliac aflându-se între fruntaşii mişcării. Arestaţi cu toţii şi condamnaţi la exil, unii au reuşit să evadeze la Orşova, precum Nicolae Bălcescu, A .Golescu şi C. Bolliac; întorşi prin Transilvania, au acţionat şi acolo în sensul reuşitei unor obiective reoluţionare ale românilor. Chemat la Constantinopol pentru anchetă, a ajuns acolo la 24 decembrie 1849 unde îl aşteta şi soţia lui. Împreună s-au refugiat apoi spre Atena. Malta şi Paris, unde au ajuns în octombrie 1850. Până în 1857, C.Bolliac şi-a completat cunoştiinţele arheologice şi numismatică, integrându-se totodată în rândul revoluţionarilor români din exil, care urmăreau pregătirea pe cale propagandistică şi diplomatică a unirii principatelor.

Astfel, în revista ‘Republica Română’, a publicat un studiu cu caracter social-politic, intitulat ‘Unitatea României’, în baza unei vaste dar incomplete informaţii de istorie antică. În baza acestei documentaţii, a scris şi o serie de memorii către viitorul împărat Napoleon al III-lea, lordul Palmerston şi lordul Dudley Stuart. În articolul ‘Scrisori de ţeară’, argumenta justificarea unirii pe baza unităţii fondului nostru dacic. În 1857, revocându-i-se exilul, C. Bolliac s-a întors la Bucureşti, unde s-a dedicat activităţilor unioniste prin funcţiile pe care le-a deţinut şi prin presă, colaborând la ziarele: ‘România’, ‘Românul’, ‘Naţionalul’.

Cezar Bollian a fost autorul ideii dublei alegeri a domnitorului Al. I. Cuza, propusă de Barbu Vlodăianu – comandantul armatei din Muntenia – şi altor unionişti. Tot el a fost autorul celebrei expresii ‘monstroasa coaliţie’ pentru răsturnarea Voievodului Unirii la 11 februarie 1866, pe ai cărei promotori i-a numit ‘februalişti’ În perioada domniei lui Cuza, a publicat seria articolelor pe tema ‘Monastirile din Tara Românească’, ‘Cercetări prin mănăstiri’, ‘Monăstirile zise Brâncoveneşti’. Toate aceste documentaţii apărute în ziarul ‘Românul’, s-au constituit îtr-o amplă campanie de presă pentru secularizarea averilor mănăstireşti, prin care Cezar Bolliac şi-a dovedit realele sale capacităţi de ziarist şÎ sociolog modern. Aceasta a fost prima campanie de presă din istoria jurnalisticii româneşti, ajutându-l mult pe Al. I.Cuza – mai ales faţă de Puterile Europei – în actul secularizării.

Începând cu anul 1863, C.Bolliac, a reeditat la Bucureşti propiul său ziar ‘Buciumul’ în care şi-a publicat articolele legate de cercetările arheologice. În 1864 a fost numit director a Arhivelor Statuluiiar peste un an şi-a reluat călătoriile arheologice continuându-le până la 1875. Ca urmare a suspendării ziarului ‘Buciumul’, în 1865, l-a reînfiinţat cu titlul ‘Trompeta Carpaţilor’, şi l-a condus până în 1877. Datorită surmenajului, a suferit un atac de paralizie, pierzându-şi şi graiul în acest an. Soţia îi murise încă din 1861, astfel încât ultimii ani i-a suportat cu greu, mai ales datorită îgrijirilor neomeneşti la care a fost supus. S-a stins din viaţă la 25 februarie 1881, la vârsta de 68 ani. La moartea sa, Mihai Eminescu va publica un necrolog în care-l va numi: ‘cel mai mare ziarist român’!

Bancul zilei:))

Ion vine beat într-o seară de la crâşmă şi caută motiv de cearta cu Măria. Mâncare era, Măria călcase, spălase, tot pus în ordine, aşează masa, nu îl ceartă....nici un motiv de harţă. Dintr-o dată Ion îşi aminteşte o discuţie cu Ghiţă la birt şi spune soţiei lui:
- Fă Mărie...o fi şi criza asta de vină...da’ tu eşti vinovată de sărăcia asta....
- Poi şi tot îndruji tu acolo barbate? Ci te-o apucat di ti iei aşa di mini?
- Fă Mărie...gura mică că te cârpesc eu acuma! Cum ar şi fost dacă aveai tu patru ţâţe?
- Ptiu...bre  Ioane păcătos mai vorbeşti...
- Fă Mărie..dacă aveai vreo patru ţâţe....nu mai ţineam vacă...şi făceam şi noi economie!
- Ioane...da prost mai eşti ! Poi dacă aveai tu două p..., mai ţineam noi pe Badea Vasile să ne ajuti la treabă pi lângă curte?

Eternul si fascinantul...Bubico;)

"Lucrarea d-lui Caragiale este originală, comediile sale pun pe scenă câteva tipuri din viața noastră socială de astăzi și le dezvoltă cu semnele lor caracteristice, cu deprinderile lor, cu expresiile lor, cu tot aparatul înfățișării lor în situațiile anume alese de autor”. (Titu Maiorescu)
S-a născut în ziua de 1 februarie 1852, în satul Haimanale, care-i poartă astăzi numele, fiind primul născut al lui Luca Caragiale și al Ecaterinei. Primele studii le-a făcut între anii 1859 și 1860 cu părintele Marinache, de la Biserica Sf. Gheorghe din Ploiesti, iar până în anul 1864 a urmat clasele primare II-V, la Școala Domnească din Ploiești.
În 1870 a fost nevoit să abandoneze proiectul actoriei și s-a mutat cu familia la București, luîndu-si cu seriozitate în primire obligațiile unui bun șef de familie. L-a cunoscut pe Eminescu cînd tînărul poet, debutant la Familia, era sufleur si copist în trupa lui Iorgu. În 1871, Caragiale a fost numit sufleur si copist la Teatrul Național din București, după propunerea lui Mihail Pascaly. În august 1877, la izbucnirea Războiului de Independență, a fost conducător al ziarului Națiunea română. I.L. Caragiale a fost, printre altele, si director al Teatrului Național din București.
De la debutul său în dramaturgie (1879) și pînă în 1892, Caragiale s-a bucurat de sprijinul Junimii, desi în întregul proces de afirmare a scriitorului, Junimea însăsi a fost, până prin 1884 - 1885, tinta atacurilor concentrate ale adversarilor ei. Se poate afirma că destule dintre adversitățile îndreptate împotriva lui Caragiale se datorează si calității sale de junimist si de redactor la conservator-junimistul ziar Timpul (1878 - 1881). Prima piesă a dramaturgului, O noapte furtunoasă, bine primită de Junimea și publicată în Convorbiri literare (1879), unde vor apărea de altfel toate piesele sale, a beneficiat, la premieră, de atacuri deloc neglijabile.
După trei ani de colaborare, Caragiale s-a retras în iulie 1881 de la Timpul, dar Comitetul Teatrului Național de la Iași, prezidat de Iacob Negruzzi, îl numește director de scenă, post pe care dramaturgul l-a refuzat. A participat frecvent la ședințele Junimii, iar la întîlnirea din martie 1884, în prezența lui Alecsandri, și-a mărturisit preferința pentru poeziile lui Eminescu. La 6 octombrie a citit la aniversarea Junimii, la Iași, O scrisoare pierdută, reprezentată la 13 noiembrie, în prezența reginei, cu un mare succes.
În 1889, anul morții poetului Mihai Eminescu, Caragiale a publicat articolul în Nirvana., iar în 1890 a fost profesor de istorie la clasele I-IV la Liceul Particular Sf. Gheorghe.
În acelaşi an s-a căsătorit cu Alexandrina Burelly, fiica actorului Gaetano Burelly. Din această căsătorie vor rezulta mai întâi două fete. În ianuarie 1893, retras din ziaristică de la sfârsitul anului 1889, Caragiale a înfiintat revista umoristică Moftul român, subintitulată polemic “Revista spiritistă națională, organ pentru răspândirea "științelor oculte în Dacia Traiană”. Începînd cu numărul 11, revista a devenit ilustrată, publicînd caricaturi, iar prin publicarea unora dintre cele mai valoroase schițe caragialiene, Moftul român s-a dovedit și un organ literar.
Caragiale s-a bucurat de recunoasterea operei sale pe perioada vietii sale, însă a fost si criticat si desconsiderat. După moartea sa, a început să fie recunoscut pentru importanța sa în dramaturgia românească., iar piesele sale au fost jucate devenind relevante în perioada regimului communist. Chiar dacă a scris doar nouă piese, el este cel mai bun dramaturg român prin faptul că a reflectat cel mai bine realitățile, limbajul și comportamentul românilor. Opera sa a influentat și pe alți dramaturgi, cum ar fi Eugen Ionesco.

În zorii zilei de 9 iunie 1912, Caragiale a murit subit în locuinta sa de la Berlin, din cartierul Schöneberg, bolnav fiind de arterioscleroză.  A fost un dramaturg, nuvelist, pamfletar, poet, scriitor, director de teatru, comentator politic si ziarist roman. Este considerat a fi cel mai mare dramaturg roman si unul dintre cei mai importanti scriitori romani. A fost ales membru al Academiei Romane post-mortem.

Bancul zilei:))

Un individ abia eliberat din puşcărie se duce în pelerinaj la o mănăstire de măicuţe. Aici i se pune pata pe două slujitoare ale Domnului, una bătrână şi alta tânără, drept urmare se îmbată el binişor într-o seară ca să prindă niţel curaj şi le violează. A doua zi, chemă măicuţele poliţia, îl arestează pe tip, şi la slujba de seară cele două se rugau în felul următor: cea tânără plângea de mama focului, terminată, umflată:
- Vai doamne Dumnezeul meu, eram virgină, iartă-mă doamne, ce am să mă fac eu acuma? Şi tot aşa se văita ea săraca...
Măicuţa bătrână făcea cruci şi mătănii, fericită toată, mulţumind cât o ţinea gura:
- Doamne că mult m-ai mai binecuvântat, mi-ai pus mâna în cap...nici nu ştiu cum să îţi mulţumesc aşa dar de când aşteptam: şi mult şi gratis şi fără voia mea!

O sclipire pentru eternitate!

Cucerirea romana!!!

Imperiul dac sub stapanirea lui Burebista

Facand o incursiune in minunata lume a antichitatii, mi-am propus astazi sa abordez un subiect clasic si anume inaugurarea in 105 a faimosului pod de la Drobeta - Turnu Severin, cunoscut in literatura de specialitate drept Podul lui Traian, proiectat si gandit ingenios de catre arhitectul Apolodo din Damasc (cca 60- cca 125). Creaţiile lui Apolodor au stârnit admiraţia contemporanilor săi. Acest grec născut în Siria, arhitectul favorit a lui Traian, a stârnit admiraţia contemporanilor săi. A adus la Roma elemente arhitectonice orientale, dar avea o strălucită capacitate de asimilare a elementelor tradiţionale din arhitectura romană . A dovedit-o cu prisociinţă în construirea Podului de la Drobeta, dar mai ales în construirea Forului lui Traian, cea mai faimoasă creaţie a sa. În opinia istoricului G.Gullini, Forul lui Traian a fost: ‘ultimul For urbanistic din Roma, a cărui plan prezintă o sinteză originală de orientalism şi occidentalism în arta romană’.
În primăvara anului 103, faimosul arhitect alege strategic locul unde va fi construit Podul lui Traian, şi anume în apropierea oraşului Drobeta- Turnu Severin, la est de Porţile de Fier, pe Dunărea de Jos. Scopul ridicării unui astfel de edificiu, care măsura 1135 metri lungime, 18 înălţime şi 12 lăţime, era acela de a lega castrul Pontes de pe malul sudic( pe teritoriul Serbiei de azi) de castrul Drobeta de pe malul nordic, permiţând astfel o trecere proximă a trupelor romane, aduse pentru cucerirea Daciei. Pentru a putea finaliza construcţa într-un timp cât mai scurt, inginerii romani au găsit o suluţie oportună: au deviat cursul Dunării, folosind albia unui afluent sudic care mai poate fi văzut şi în zilele noastre alaturi de ramasitele edificiului. Primii piloni au fost ridicaţi pe uscat s-au finalizat în primăvara anului 105, iar pentru grandoarea edificiului, Apolodor din Damasc a ridicat la capetele sale, respectiv nordice şi sudice două arcuri de triumf, care păreau a arăta lumii întregi puterea nemărginită a Romei şi a împăratului său.
Autorul antic Dio Cassius care descrie şi războaiele daco-romane în opera sa intitulată ‘Istoria Romană’, cartea LXVII, capitolele 6-15 face o detaliere amănunţită aceastei mari creaţii arhitectonice : ‘Traian făcu un pod de piatră peste Istru, pentru care nu găsesc cuvinte, ca să-1 admir aşa cum s-ar cuveni. Sunt, în adevär, şi celelalte lucruri ale lui minunate, dar acesta e mai presus de celelalte: stîlpii, douăzeci la număr, sunt făcuţi din piatră cioplită în patru muchii; Inăţimea lor este de 150 de picioare, fără temelie, iar lăţimea de şaizeci; aceşti stâlpi, care sunt departe unul de altul cu 170 de picioare, sunt împreunaţi prin arcuri. Cum să nu se minuneze cineva de cheltuiala făcută cu ei? Cum să nu se mire de felul în care ei au fost puşi, fiecare, într-un râu cu apă aşa de multă şi cu atâtea vîrtejuri, într-o albie plină de nămol?
Că doar apa n-a putut fi abătută! Am spus care este lăţimea râului, nu numai pentru că el curge numai pe lăţimea aceasta (el se întâmplă să se verse pe o întindere de două si de trei ori mai mare), ci pentru că locul cel mai îngust şi  cel mai îndemînos din acele părţi pentru facerea unui pod are lăţimea aceasta. Dar cu cât râul aici se îngustează mai mult, coborând dintr-un lac mare si curgând apoi spre altul şi mai mare, cu atât el se face mai repede si mai adânc, încât şi acest lucru face ca greutatea zidirii unui pod să fie si mai mare. Dar şi aceasta învederează geniul lui Traian. Cu toate acestea podul nu ne este nouă de nici un folos: din el numai stâlpii mai stau în picioare, fără trecere pe deasupra lor, ca şi cum ei ar fi fost făcuti numai pentru aceasta, ca să ne arate că nimic nu este ce firea omenească să nu poată lucra! În adevăr, Traian, temându-se ca nu cumva, când îngheaţă Istrul, romanii de dincolo să fie atacaţi, făcu podul, pentru ca oştile lui de ajutor să poată trece uşor pe el. Dimpotrivă, Hadrian, temându-se că barbarii, siluind pe paznicii podului, vor avea pe unde trece mai uşor în Moesia, dârămă partea de deasupra a podului. Traian, trecând Istrul pe podul acesta şi făcând războiul mai mult cu pază decât cu înfocare, cu timpul şii cu greu învinse pe daci, el însuşi arătându-se de multe ori şi mare căpitan  şi om viteaz, iar soldatii săi trecând prin multe primejdii şi făcând multe fapte eroice.’
În ceea ce priveşte cauzele care au stârnit acest război şi au dus la subjugarea poporului dac şi implicit a construcţiei vestitului pod, în cele două războaie daco-romane, acestea sunt multile si diverse: atât de ordin politic, expansiunea teritorială rerezentând pentru romani o politică de stat, social, statul roman fiind prin definiţie un stat sclavagist, cât şi de ordin economic, principala ţiintă a lui Traian fiind exploatarea aurului din Munţii Apuseni. Extragerea aurului din această zona a Daciei de către romani începuse cu mult înainte de urcarea pe tron a lui Traian, sub formă de înţelegere sau pact cu regii daci. Se pare că însăşi sursa conflictului în sine a fost interzicerea continuării exploatării acestor zăcăminte aurifere de către conducătorii daci, care ar fi atras după sine dorinţa de contopire a Romei. Primul plan de cucerire a Daciei a fost întocmit de Caesar, datorită ameninţării ce o reprezenta statul în expznsiune a lui Burebista, însă nu s-a ajuns la un conflict armat datorită asasinării marelui împărat. Un paradox al istoriei antice a Europei îl constitue însăşi faptul că atât Burebista cât şi Traian, au decedat în acelaş an, 44 î.Chr, ambii asasinaţi, amăndoi stăpâni peste două mari imperii. După repetate încercări de intimidare şi supunere a dacilor de către împăraţii romani prin expediţii armate la nordul Dunării şi după neizbutita încercare a lui Domiţian de ai aduce pe daci sub ascultare sub forma unui tratat în care Dacia devenea stat clientelar a Romei, Traian şi-a dat seama în cele din urmă că cel mai sigur mijloc este acela de a supune total teritoriul Daciei Imperiului Roman, mai precis cucerirea şi transformarea ţării dacilor în provincie romană. Este ştiut faptul că marele împărat s-a decis cu greu pentru a opta la această soluţie şi nu fără numeroase ezitări, înfruntând pe cât se pare chiar opoziţia Senatului. Traian, nu şi-a dus campania până la bun sfârşit, probabil din lipsă de resurse, deorece, în ciuda morţii lui Decebal şi cucerirea capitalei, practic din statul dac nu a fost cucerită decât 1/3 din suprafaţa totală, mai precis numai Dobrogea şi Transilvania au intrat sub stăpânirea Romei. În ceea ce priveşte aşa-zisa ‘găsire’ a tezaurului regelui dac în râul Sargeţia, descrisă de istoricul antic Dio Cassius, faptele reale contrazic spusele sale, deoarece statul roman începe să-şi revină financiar abia după 112, (când probabil extragerea zăcămintelor auriferice din Munţii Apuseni –în mod special în Roşia Montană, erau îndestulătoare pentru a lua drumul Romei) mai ales că în antichitate şi nu numai, scriitorii aveau obiceiul să ‘exagereze’ marile fapte ale împăraţilor, în literatura romană existând numeroase exemle concludente în acest sens.
Oricum ar fi stând lucrurile, capodopera lui Apolodor din Damasc rămâne emblematică prin valoarea sa incontestabilă din punct de vedere artistic şi istoric, iar geniul şi talentul său va dăinui în istorie pentru eternitate!

Bancul zilei:))

Un vampir plictisit se hotărâşte să se ducă la un bordel. Aştepteaptă el niţel să vină întunericul, orologiul bate 12 noaptea, iese pe fereastră, se transforma în liliac şi se duce la bordel. Toate gagicile fug care încotro, de dinţii lui mari şi imaginea lui înfricoşătoare:
- Sug sânge, o să fiţi sclavele mele! Unele se aruncă pe geam altele aleargă care încotro, numai una bună, înaltă, cu sâni mari, blodă, se uită ciudat de pe pat la el şi îi spune:
- Doriţi ceva domnule?
- Arr, sunt vampir, sug sânge...fugi cât mai ai timp!
- Domnule vampir, nu vă supăraţi aţi greşit etajul! Aici se suge altceva....

Mistere- etruscii si conceptia lor asupra vietii de apoi!

Sacrificiul lui Polyxena

Clytaemestra, sotia lui Agammemnon

Fresca etrusca

Conform părintelui istoriei Herodot, unul din cele mai enigmatice popoare ale lumii, etruscii, care nu fac parte din  rândul indo-europenilor, ar fi migrat din Lidia şi unele insule din Marea Egee spre o parte din Italia, cunoscutâ în lumea anticilor drept Etruria. Această regiune cuprindea din punct de vedere geograifc Toscana, regiunea de nord a Latiumului şi anumite părţi din Umbria. Din punct de vedere cronologic, statul şi civilizaţia întemeiate de etrusci, s-a înscris în intervalul 800 î.Chr, cănd izvoarele istorice ne semnalează prezenţa lor, până aroximativ în secolul I.d.Chr, înaintea întemeierii Republicii romane. Este ştiut faptul că primii regi pe care i-a cunoscut Roma, din dinastia Tarquinilor, erau de origine etruscă. Civilizaţia romană, a fost practic întemeiată pe baza civilizaţiei etrusce, alături de influenţe puternice greceşti, împrumutând de la aceste vechi civilizaţii practici religioase, practici funerare, arhitecturale, şi nu în ultimul rănd elemente din complexele concepţiilor asupra morţii.
Moartea, acest fenomen natural a fost interpretată şi celebrată diferit de la un popor la altul, în funcţie de credinţele religioase a fiecăruia. Studiul asupra concepţiei etruscilor asupra morţii şi vieţii de dincolo se bazează în principal pe descoperirile ce ţin de domenul arheologiei funerare, care au drept obiectiv cercetarea naturii riturilor funerare prin studiul aprofundat al: cimitirelor, frescelor şi sculturilor prezente în mormintele acestora. Cert este câ nici un alt popor din istoria umanităţii nu a manifestat atâta interes şi preocupare, dusă pănâ în pragul obsesiei la etrusci, în ceea ce priveşte destinul omului după moarte. Nici un alt neam nu a transformat mormântul într-un adevărat ‘palat’ al unei lumi paralele, din perspectivă reală moarte, dar din perspectivă imaginară vi, o lume în care defunctul să aibă absolut tot ceea ce avusese pe pământ: de la mâncare, veselă, articole de înfrumuseţare, până la tot soiul de arme şi armuri. Un aspect foarte interesant vizavi de această tendinţă de a transforma locul de veci într-un fel de palat este acela că se pot observa aceste tendinţe şi la ţiganii nostril şi nu neapărat din grandomanie, este foarte posibil să se fi transmis din vechime aceste concepţii, de pe vremea (fericită ) când nu ajunseseră pe meleagurile noastre în chip de sclavi sau alte posturi asemănătoare.
Revenind la etrusci, frescele din mormintele acestora, din secolele VI-V î.Chr, înfăţişează diferite teme cu caracter social, în care defunctul este portretizat şi înfăţişat în diferite activităţi cotidiene: jocuri, festinuri, dansuri, acompaniat de muzică, toate încadrate într-un decor feeric de copaci, plante, flori şi păsări. Toate aceste motive, în afară de cel al ‘symposium-ului’ ( petrecere specifică etruscilor, unde se consumau băuturi alcoolice), aveau menirea de a distra şi binedispune, acest obicei fiind moştenit şi de arta romană.
În decursul secolului IV î.Chr, se observă însă o schimbare majoră în credinţele etrusce asupra vieţii de dincolo, schimbare ce va dăinui până la sfărşitul acestei civilizaţii. Această schimbare se înfăţişează sub aspectul apariţiei acelor demoni, rod al imaginarului şi a fanteziei omeneşti transpusă în ceea ce specialiştii în domeniu au numit ‘arta funerară’, imprimată atât e fresce cât şi pe sacrofage, temele lor mitologice înfaţişând o predilecţie deosebită spre scenele de massacre şi distrugeri violente. Câteva din temele fregvent întâlnite sunt: sacrificiul lui Polyxena ( Polyxena moare de mâna lui Neoptolemus pe mormântul lui Achile -  ceea ce se înţelege prin omoruri rituale practicate de popoarele vechi până prin Epoca Fierului, în cadrul unor sacrificii umane ca urmare a unor ritualuri religioase), masacrarea captivilor troieni la mormântul lui Patrocles, moartea lui Agammemnon şi a Clytaemestriei (soţia sa), moartea lui Amphiaraus (regele legendar a Argos-ului, blestemat de două ori), precum şi alte episoade legendare şi mitologice de acest tip. Astfel se observă o predispoziţie neobişnuită până acum pentru scenele de război sângeroase, cu accentul pus pe o violenţă frenetică şi sălbatică. Această nouă viziune în arta funerară etruscă a fost pusă e seama noului context politic şi economic a vremii, şi anume pierderea independenţei etrusce sub sabia de fier a duşmanului nemilos, mai precis drept consecinţă a extinderii şi setei nesfărşite de contopire a romanilor în Peninsula Italică.
În ceea ce priveşte practicile funerare a acestei civilizaţii dispărute, cercetările arheologice au evidenţiat faptul că etruscii foloseau practica birituală, mai precis atât incineraţia cât şi înhumaţia defuncţilor. Utilizarea unuia din rituri, era o obţiune liberă a oricărei familii, în funcţie de preferinţele individuale, sau de cât de bine erau înrădăcinate tradiţiile familiare în mentalul colectiv a societăţii. Pentru incineraţie se foloseau vase mari de teracotă şi urne funerare din bronz, rectangulare sau rotunde. Au fost descoperite monumente sculptate din piatră, imitând erfect statura şi înfăţişarea umană, datând din a doua jumătate a secolului V î.Chr, care conţineau resturi de incineraţie. Începănd din secolul IV î.Chr, s-a răspândit moda decorării în relif a monumentelor de tip funerar. Conform ritualului, înainte de arderea cadavrului se efectua o ceremonie în care era amenajat cu multă precizie un rug funerar lângă mormântul pregătit cu minuţiozitate pentru incinerarea defunctului, care realiza trecerea în etern, însoţit de mai multe obiecte personale.
În ceea ce priveşte înhumaţia, în zorile civilizaţiei etrusce, se practicau sacrofagele plane din lemn sau piatră care erau depuse în mormintele săpate în pământ sau piatră, asemenea acelor ‘fossae’ existente şi la romani. Către sfărşitul secolului VII î.Chr şi începutul secolului Vi î.Chr, acest tip de morminte s-a extins treptat şi s-a generalizat, pentru confecţionarea sacrofagelor folosindu-se diferite materiale, probabil în funcţie de statutul social al defunctului, stârnind o adevărată modă a timpului în lumea etruscă. Foarte interesant este şi faptul că, în perioada arhaică au fost descoperite câteva astfel de morminte de înhumaţie a căror defuncţi nu erau aşezaţi în sacrofagii, ci pur şi simplu în paturi funerare. În secolul VII î.Chr, aceste paturi funerare erau făcute din lemn sau din metal şi se obişnuia ca defunctul să fie depus pe ele şi adus la mormânt. Din secolul VI î.Chr şi până în secolul IV î.Chr, se observă o simplificare a ritualului, deoarece în acest interval se obişnuia ca aceste paturi să se rezume la o simplă imitaţie din piatră, tăiată de pe marginile mormântului incizat. Pentru a sugera cât mai feidel realul, aceste imitaţii erau pictate sau sculptate, în ideea asemănării cu un pat real, amenajat corespunzător, cele mai faimoase descoperiri în acest sens fiind: mormântul de la Alcove şi cel de la Caere.
Tot de superba artă funerare etruscă ţin şi celebrele monumente funerare construite cu mult fast pentru a înmormânta cu cât mai multă cinste pe cei decedaţi. Principiul arhitectonic funerar se aplică la etrusci în felul următor: la suprafaţă mormintele etrusce nu sunt decât nişte movile de pămât, însă în partea de jos se găseşte un soclu în formă cilindrică. Intrarea în mormânt se făcea printr-o galerie săpată în piatră, care ducea la una sau mai multe camere, de formă dpretunghiulară. Câteodată, în unul şi acelaş monument funerar erau mai multe camere mortuare, fiecare cu sacrofagul şi pictura ei.
Durata expunerii defunctului în intervalul deces – depunerea trupului neînsufleţit, nu este cunoscută. Cert este fatul că pe ultimul drum pământean, defunctul era însoţit de plânsetele şi lamentările rudelor şi prietenilor, acest cortegiu funerar, având în comonenţa sa şi muzicieni. Patul unde se depunea trupul era conform ritualului transportat fie de câţiva bărbaţi, fie într-o căruţă. Arta timpurie etruscă, în care ne sunt înfăţişate toate procesiunile unei astfel de ceremonii sumbre, relevă în amănunt procesiuneile acestui ultim drum care apare înfăţişat viu, mergând pe jos sau călare, în cele mai multe cazuri acompaniat în mod straniu de ‘demonii morţii’, care îl aşteaptă să-şi ia rămas bun de la rude şi prieteni. Acest bizar şi înfricoşător tablou, apare pictat şi e frescele din perioada târzie, el reprezentând probabil o veche credinţă religioasă a acestui enigmatic popor.
În orice caz, civilizaţia etruscă rămâne una din cele mai vechi şi mai necunoscute civilizaţii din istoria omenirii, civilizaţie care a contribuit din plin la fasta şi bogata cultură romană. Sper ca generaţiile următoare de arheologi şi exploratori să aiba ocazia să dezlege măcar o parte a enigmelor etrusce, petru că dacă vrei sa ştii viitorul, trebuie mai întâi să priveşti în trecut!

Bancul zilei:))

De fiecare dată când aud câte un bac cu evrei trebuie să mărturisesc că am un adevărat ‘orgasm intelectual’. Nu e vorba în mod cert de rasism din partea mea, ci de o reacție firească a rasismului lor, manifestat în primul rând prin această așa-zisă ‘criză economică’ produsă și propagandată de ei. Nu cred sincer că se simte criza la Tel Aviv. Sper numai să nu se mai iște vreun război mondial cu bombițe nucleare din cauza aronganței lor, pardon ‘victimele’ măriei-lor.

Un jidan, obține toate actele legale pentru emigrarea în Israel, urmând ca plecare în sine să aibă loc într-o luna de la aprobare. Pentru a mai face si el un banuț acolo la ciorap, se gândește să se ducă să se angajeze la circ. Merge el așa frumușel de dimineață și se prezintă în birou la managerul circului. Acesta din urmă, salutând politicos îl întreabă ce vânt îl aduce pe acolo. Jidanul îi răspunde ferm și răspicat că el vrea să se angajeze. Managerul, om rafinat dar plin de umor îi spune:

-          Bine, te angajez, dar hai să îmi arâți cam ce poți tu să faci..să știu în care departament te putem angaja. Zis și făcut. Merg cei doi împreună la o gimnasta care mergea pe sârmă.Asta poți să faci? Întreabă managerul

-          Nu pot! răspunde jidanul. A doua probă, merg la un (jongler) ce învărtea mingi și mere și portocale necontenit.

-          Asta poți să faci, jidane?

-          Nu pot! Ultima probă se dădu la frumoasa blondă, îmblânzitoare de lei. Aceasta dădu de două ori din bici, se dezbrăcă complet și leul începu’ să o lingă peste tot. La care jidanu’ fericit:

-          Asta pot și eu!

Anton Pavlovici Cehov - un geniu al literaturii ruse

              ‘ Fericirea este o recompensă dată celui ce nu a căutat-o!’

Astăzi, 29 ianuarie 2012, se împlinesc 152 de ani de la nasterea marelui dramaturg și nuvelist rus, Αнтон Павловѝч Чѐхов - Anton Pavlovci Cehov.(1860 - 1904). El este considerat a fi părintele nuvelei modern și ocupă un loc primar în rândul scriitorilor care au făcut atât de faimoasă literature rusă, în toată lumea. S-a născut într-o familie numeroasă, cu șase copii, el fiind al treilea la părinți. Nu a fost un literat de ‘neam’, din păturile nobilimii, ci fiu de băcan și nepot de iobag, care au reușit să-și cumpere libertatea familiei înainte de emancipare. Astfel, s-a familiarizat de tânăr cu realitățile vieții secolului XIX, cu care se confrunta clasa de mijloc și țărănimea, acest fapt de stare influențându-I foarte mult scrierile, dându-le un puternic simț obiectiv și o maturitate cultivate de timpuriu.

Din păcate, copilăria marelui scriitor a fost marcată profun de comportamentul tatălui său, Pavel Yegorovici Cehov, care a cultivat în memoria sa un tablou sumbru al unui fanatic religios, un tiran care și-a terorizat familia ani întregi, aplicându-le numeroase ‘corecții’ fizice, atât lui cât și fratilor săi mai mari, Alexandr și Nicolai. În schimb, mama sa, Yevgeniya Yacovlevna Morozov,era o povestitoare cu un talent narativ iesit din comun și se presupune că de la ea ar fi moștenit talentul narativ care îl va aduce pe culmile celebrității. Tot ea este cea care l-a inițiat de la o vârstă fragedă în tainele scrisului și cititului. La vârsta de 8 ani, Anton a urmat școala locală, unde, surprinzător, nu s-a remarcat în mod exceptional, ci s-a comportat ca un copil obișnuit. Mai mult rezervat decât deschis, și-a făcut o reputație din comentariile sale critice, din farse și din poreclele pline de umor cu care își satiriza fregvent profesorii. Adora să joace diverse roluri în piese de teatru amatoare cu unele performanțe în cadrul teatrului provincial. În adolescent a conceput în faza initial scurte anecdote și povestioare, ca mai apoi să fie autorul unei piese de mari dimensiuni intitulată ‘Orfan de tată’, pe care însă, marcat probabil de copilăria sa, a distrus-o mai târziu.

Prima situație critică cu care s-a confruntat a fost în 1875, când tatăl său a dat faliment, pierzându-și astfel principal sursă de venit a familiei. Amenințat cu închisoarea, acesta din urmă a plecat în căutarea unui service la Moscova, unde frații mai mari a scriitorului, studiau la Universitate. În timpul asta, Yevgeniya, rămasă singură cu Anton și ceilalti copii, a pierdut casa în care locuiau, înșelată fiind de un birocrat din împrejurimi, care posta drept prieten al familiei. Împreună cu copiii, a fost nevoită să plece la Moscova în iulie 1876, lăsând-ul numai pe Anton în Taganrog, să-și poarte singur de grijă și să-și termine studiile începute aici. Acest episode al pierderii casei din copilărie, l-a marcat foarte mult, oferindu-I o temă de meditație asupra acestor aspect sociale: ‘pierderea unei case în folosul unui membru al clasei superioare de mijloc’, temă care va apărea în 1882 în piesa: ‘Tsvety zapozdalyie’, și mai târziu va fi abordată din nou, din păcate în ultima sa piesă din 1904: ‘Komedia v chetyryokh deystriyakh’. Familia sa, s-a confruntat cu dificultăți financiare foarte mari, astfel încât el a fost nevoit să dea meditații elevilor mai mici în Tanganrog, orașul său natal. În 1877, tatăl său și-a găsit un loc de muncă într-un depozit de haine, iar în 1879, a trecut examenele finale și s-a alăturat familiei sale la Moscova, unde a obținut o bursa de studii la Facultatea de Medicină din cadrul Universității din Moscova.

Primele publicații ale lui Cehov, după mutarea sa la Moscova, au fost editate în cadrul unor reviste umoristice, pentru a-și putea asigura și ajuta financiar familia. După absolvirea facultății în 1884, profesează în jurul Moscovei, într-o perioadă de represiune politică în care se scălda Rusia acelor timpuri. Dacă un scriitor în acea vreme redacta un articol critic la adresa guvernului imperial ar fi putut fi cu ușurință deportat ca deținut în Siberia, însă, nu era cazul lui Cehov, care, conform contemporanilor era apolitic din toate punctele de vedere, după cum afirma și Ronald Hingley, în lucrarea: ‘O nouă perspectivă asupra vieții lui Anton Cehov’ : “ar fi putut la fel de bine să trăiască și pe lumă, după cum trăia în Rusia Imperială”. În martie 1880, își publică prima piesă de teatru: ‘Strekaza’, într-o apariție săptămânală din St.Petersburg.

În 1882, Cehov îl întâlnește pe Nicolas Leykin, propietar și journalist a publicației comice ‘Oskolki’ – Fragmente, una din cele mai renumite din St.Petersburg și se supune regulilor impuse de el în redactarea articolelor, făcându-se cu această ocazie deosebit de remarcat îbtre gazetarii timpului. Pe la 1886, a devenit un scriitor foarte cunoscut al St.Petersburg-ului, deja publicase o colecție a articolelor sale în 1883 și încă una intitulată ‘Pestrye rasskazy’ avea să apară în 1886. În 1887, începe colaborarea la revista ‘Novoe Vremia’ – Timpuri noi, condusă de Alexei Suvorin, cel care îi va fi și editor. Anii 1886-1887, au fost cei mai productivi din cariera sa, el publicănd în acest interval: proză, lucrând la faimoasele sale piese de teatru și continuând să scrie articole într-un stil ironic și comic.

În ciuda genialității sale, Cehov, a trbuit să se confrunte de-alungul anilor 1880’ cu numeroase problem financiare familiar cauzate de datoriile fraților săi mai mari, pe care el a fost nevoit să le achite. Starea sa de sănătate a început să se detelioreze din decembrie 1884, când a început să aibă primele semne de tuberculoză, boală ce-I va fi fatală. În vara anului 1887, datoriile și starea precară de sănătate l-au determinat să-și ia o vacanță și să călătorească în Estul Ucrainei, vizitându-și și fostul oraș natal, Taganrog.

Între timp, își face debutul în lumea teatrului, în toamna anului 1887, având în premieră piesa în patru acte intitulată: ‘Ivanov’, care a avut un succes considerabil. A continuat să scrie piese de teatru în perioada 1888-1890, piese care i-au adus faima. Din 1890, Cehov se găsea într-o stare deprimantă, în primul rând din cauza decesului fratelui său Nicolai survolat din cauza unei crize de tuberculoză. A abandonat un proiect de piesă la care lucrase în continuu timp de 2 ani, fiind în această perioadă țiinta atacurilor și ironiilor contemporanilor săi, mai ales în presa timpului. Plictisit și deprimat, în aprilie 1890, hotărăște să viziteze Estul Siberiei, în care se alfa lagărul de concentrare din Sakhalin, pentru a se familiariza cu anumite aspecte ale vieții deținuților, pentru a lua diferite interviuri oficialilor și nu în ultimul rând pentru a scire un raport asupra condițiilor de viată de acolo, simțind nevoia unei schimbări radicale. Aceasta excursie prezenta un real pericol chiar și pentru un om perfect sănătos, deorace implica un drum de 53 de mile peste taigaua siberiană cu trenul și încă 300 de mile în care singurul mijloc de transport disponibil era calul. La sosire, Cehov a scris mult despre viața ostilă și mizerabilă a imensului lagăr, luând nu mai puțin de 160 de interviuri pe zi. În octombrie s-a îmbarcat spre Odessa, ca mai apoi să se întoarcă la Moscova, unde a introdus materialul adunat în vacanța sa în piesele: ‘Gusev’ (1890), ‘În Exil’ (1892) și ‘Ulbiystvo’ (1895). Plictisic și sacadat, după cum îi era firea, a continuat să călătorească în diverse locuri toată viața, în mod special în St.Petersburg și Sudul Rusiei. Era primit peste tot în societate cu fast, celebrat oriunde mergea cu petreceri, dar firea sa rezervată îl făcea să rămână rece și neimpresionat la toate aceste lucruri.

În ceea ce privește viața personală sunt cunoscute publicului aventurile sale amoroase. Prima sa iubită a fost Lydia Yavorsky, actirță de teatru la Moscova, dar se pare că această aventură amoroasă nu a fost una pasională. Cehov, rezervat ca de obicei, a manifestat întotdeauna o atitudine ciudată în ceea ce privește sexul, peste care se poate adăugă și celebra lui pasivitate, și se pare că el era ferm convins de faptul că o activitate sexuală în exces, neînfrânată ar fi dus într-un final la senilitate. Cu toate acestea, de-alungul anilor 1890’ au existat mai multe femei în viața sa privata, printre care și Lydia Mizinov, o prietenă de-a surorii sale, de asemenea scriitoare, care era îndrăgostită de el, deși era căsătorită. Până la urmă ea și-a îndreptat atenția către prietenul lui, scriitorul ucrainean Ignatius Potapenko, de asemenea căsătorit.

În 1901, la presiunile iubitei sale de atunci Olga Leornadovna Knipper, actriță la teatrul de Artă a Moscovei, hotărăște să se căsătorească, schimbul de jurăminte având loc la Moscova. Datorită stării precare de sănătate, doctorul său a considerat drept dezastru această căsătorie. În timpul cât au fost căsătoriți, cei doi au locuit mai mult separat decât împreună, ea continuând să joace la teatru în Moscova, iar el contiunuând să rămână în sud. Olga obișnuia să-I scrie fregvent scrisori din Moscova descriind aventurile amoroase ale colegilor să-I, mai mult pentru a-l face gelos, dar el, conform caracterului sau plin de pasivitate, găsea tot timpul pretexte pentru a nu o vizita.

În mai, Cehov părăsește Rusia împreună cu Olga, la sfatul medicului care l-a trimis la tratament în Germania la Bandenweiler. Deși în luna iunie sănătatea sa părea a se îmbunătăți, a suferit două atacuri consecutive de cord pe 29, respectiv 30 iunie, în urma cărora a decedat, pe 2 iulie 1904. Trupul lui a fost adus în Rusia, unde s-au ținut și ceremoniile funerare.

Influența lui Cehov asupra literaturii moderne a fost imensă. Printre inovațiile sale se numără: accentul asupra caracterului, dispoziției și sentimentele personajelor și nu pe acțiune în sine, stilul impresionist de expunere a convingerilor sale și mai ales desprinderea din tiparul tradiționalist care domina literatura vremii. Altfel spus, marele scriitot a fost un adevărat pionier și promotori al literaturii moderne, un genuia a cărui amprentă va rămane asupra următoarelor generații de scriitori din întreaga lume.

Opera

1.      Teatru

·         1881: Platonov sau Piesa fără titlu;

·         1886: Asupra efectelor nocive ale tutunului ("О вреде табака");

·         1887: Cântecul lebedei piesă într-un act;

·         1887: Ivanov ("Иванов");

·         1888: Ursul ("Медведь: Shutka v odnom deystvii")-comedie într-un act;

·         1888/1889? Cererea în căsătorie ("Предложение");

·         1889 Tragedian fără voie ("Трагик поневоле");

·         1889: Nunta ("Свадьба");

·         1889 Demonul pădurii ("Леший") comedie în patru acte;

·         1891: Jubileul ("Юбилей");

·         1896: Pescărușul ("Чайка");

·         1897: Unchiul Vania ("Дядя Ваня");

·         1901: Trei surori ("Три сестры");

·         1904: Livada cu vișini ("Вишнёвый сад").

2.      Povestiri

·         1883: Moartea unui slujbaș ("Смерть чиновника");

·         1883: Grasul și slabul;

·         1884: Stridiile ("Устрицы");

·         1884: Cameleonul ("Хамелеон");

·         1884: Masca ("Маска");

·         1885: Vânătorii ("Егерь");

·         1885: Sergentul Pribișceev ("Унтер Пришибеев");

·         1886: Grișa ("Гриша");

·         1887: Acasă ("Дома");

·         1887: Sirena ("Сирена");

·         1887: Kaștanka ("Каштанка");

·         1888: Stepa ("Степь");

·         1892: Salonul numărul 6 ("Палата № 6");

·         1894: Călugărul negru ("Чёрный монах");

·         1894: Vioara lui Rotschild ("Скрипка Ротшильда");

·         1895: Ordinul Anna ("Анна на шее");

·         1896: Casa cu mezanin ("Дом с мезонином");

·         1897: Mujicii ("Мужики");

·         1898: Omul în carapace ("Человек в футляре");

·         1899: Doamna cu cățelul ("Дама с собачкой");

·         1902: Arhiereul ("Архиерей");

·         1903: Logodnica ("Невеста")

3. Nuvele

·         1884: "Dramă la vânătoare";

·         1888: "Stepa" („Степь“);

·         1891: "Un duel" („Дуэль“);

·         1895: "Trei ani" („Три года“);

·         1896: "Viața mea" („Моя жизнь“).

4.Schițe umoristice

·         1884: Povestirile Melpomenei;

·         1886: Povestiri pestrițe.

·         1904: Livada cu vișini ("Вишнёвый сад").

5. Sintagme celebre

- ‘Darul din dragoste nu e neapărat unul scump, ci are o valoare simbolică, el împachetând de fapt sentimente’

- ‘Moartea este îngrozitoare, dar ar fi și mai îngrozitoare conștiința ca vei trăi de-a pururi și nu vei muri niciodată’

- ‘Universitatea dezvoltă toate aptitudinile, inclusiv prostia’

- ‘Dragostea arată omului cum ar trebui să fie’

Bancul zilei:))

Un țigan moare și se duce in Impărăția Cerurilor. Aici îl întâlnește pe tovarăsul Nicolae Ceaușescu, care intră în vorbă cu dânsul:

-          Măi țigane, spune-mi și mie dacă tot a dat Dumnezeu și ne-am întâlnit  aici, cum mai e treaba în minunata mea tărișoară?

-          Cum să fie tovărășe, răspunse țiganul. Rău, foarte rău. Era mult mai bine pe vremea lu’ matale!

-          Poi cum așa? Nu e bine acuma cu democrația, România a intrat în U.E, libertate…..

-          Nu tovarășe, era mai bine în communism. Atunci, treburile erau foarte simple și clare: politicianul făcea politică, muncitorul muncea în fabrică și țiganul fura.

-          Păi acuma cum e, în capitalism?

-          Toate sunt anapoda: politicianul fură, muncitorii fac politică și toți vrea ca țiganu’ să muncească!

"Triunghiul diavolului" - adevar sau provocare?

Este din un subiect despre care s-a scris și s-a studiat foarte mult fără ca, din păcate să se fi ajuns la un rezultat concret și viabil. Teorii care mai de care mai fanteziste, mai deplasate, mai științifice, mai naturaliste au umplut sute de cărți și articole, fără nici un scop decât acela de a hrăni imaginația și irealul însetat al cititorii. Oamenii se simt atrași de misterul unor civilizații dispărute sau a unor eventuale ‘răpiri’ sau dispariții misterioase, și tocmai din acest motiv mi-am propus să readuc în prim-plan acest subiect, într-un mod cât mai obiectiv, pentru o lectură interesantă și un subiect incitant.

Poziție geografică: Triunghiul Bermudelor a dost denumită zona situată în Atlanticul de Vest, pe coasta de sud a S.U.A, ce se întinde de la nord de Bermude spre sudul Floridei, și apoi spre vest până într-un punct din insulele Bahamas, dincolo de Puerto Rico, la aproximativ 40 ͦlatitudine vestică și apoi din nou pe Bermude, formând astfel un triunghi imaginar, învăluit în mister. Conform statisticilor, aici au dispărut fără urmă peste 100 de avioane și nave, majoritatea după 1945, cu pierderi umane de peste 1000 persoane. Nu a dost decoperită nici cea mai mica urmă de corp neînsuflețit, sau vreo rămășiță din  avioanele intrate în neant. Disparițiile inexplicabile continuă, cu o fregvență din ce în ce mai mare, chiar dacă cecetările sunt mult mai aprofundate și căile maritime și aeriene mult mai intens circulate.

Teorii: pentru elucidarea acestor dispariții și pierderi de vieți omenești, s-au formulat și s-au luat în calcul explicațiile cele mai diverse și fanteziste. Printre acestea se numără: așa-zisele valuri seismice, fulgere globurale care produc explozii avioanelor, atacurile monștrilor marini, deformațiile timp-spațiu care duc în alte dimensiuni, vârtejurile electro-magnetice sau gravitaționale care cauzează prăbușirea avioanelor și pierderea navelor în spațiul marin, capturarea și sechestrarea acestora de către OZN- uri aeriene sau subacvatice, conduse fie de entități ale unor culturi străvechi ce au supraviețuit din cele mai îndepărtate timpuri, fie entități venite din spatial extraterestru, ori din viitor care caută specimene umane actuale. Una din cele mai surprinzătoare sugestii a fost cea făcută de Edgar Cayce, ‘profetul adormit’, medium și tămăduitor care a decedat în 1945. El a prezis cu decenii înainte ca laserul sa fie inventat că atlanții foloseau ca sursă de energie cristalele care se găseau în zona Bimini și care s-au scufundat în regiunea ‘ Tongue of the Ocean’, lângă insula Andros, din arhipeleagul Bahamas, unde s-au înregistrat multe cazuri de dispariție. Conform acestuia, o sursă de energie fără egal ce s-a scufundat la o milă adâncime, la vest de Andros, își exercită ocazional forța asupra busolelor și echipamentelor lor electronice din dotarea navelor și aeronavelor de azi.  De remarcat este faptul că exploratorul Charles  Berlitz a anuntat descoperirea unei piramide de 200 metri înăltime, cufundată la o adâncime de 900 metri. Să fie oare vorba de Atlantida? Cu siguranță viitoarele cercetări în domeniu ne vor aduce răspunsurile mult așteptate.

Denumire: a primit această denumire în urma dispariției a șase avioane ale Marinei Militare cu echipaje cu tot, la data de 5 decembrie 1945. Primele cinci avioane, care se pare că au dispărut simultan se aflau într-o misiune de rutină pe un traseu de zbor triunghiular ce începea de la baza aeronavală Fort Lauderdale, Florida, continua 160 mile spre est, apoi 40 mile spre nord și revenea la bază folosind ruta de sud-vest. Bermuda a împrumutat în cele din urmă numele său zonei care, de-a lungul timpului a fost denumită în cele mai diferite moduri: ‘Triunghiul diavolului’, ‘Triunghiul morții’, ‘Marea dezastrelor’, ‘Cimitirul Atlanticului’, deoarece s-a observant că vârful triunghiului, care constitue ruta de zbor de la Fort Lauderdale, era în linie dreaptă cu Bermuda, iar această insulă pare să fie hotarul Nordic al zonei de dispariție a navelor și a avioanelor, în condiții ciudate. Nici un alt incident anterior sau ulterior acestuia nu a atras atât de mult atenția, fiind vorba de dispariția totală a unei escadrile împreună cu un avion uriaș trimis în ajutor – un hidroavion Martin Mariner, cu un echipaj de 13 oamnei – care s-a evaporat, în mod inexplicabil în timpul operațiunilor de salvare. Grupul de cinci avioane cu soartă tragică, ce a decolat de la Fort Lauderdale, era denumit ‘Zborul 19’. Avioanele erau pilotate de cinci ofițeri, împreună cu un echipaj de 13 recruți, care trebuiau să fie repartizați câte doi în fiecare avion, însă în ultimul moment, în acea zi de 5 decembrie 1945, unul din recruți, având probabil un presentiment, a cerut să fie debarcat și nu a fost înlocuit.

Avioanele erau de tipul Grumman TBM-3 Avenger, bombardiere lansatoare de torpile, și fiecare dintre ele aveau un combustibil suficient pentru un zbor de peste 1 000 mile. Temperatura aerului era de 65 ͦ, soarele strălucea, erau câțiva nori împrăștiați ici-colo, iar vântul bătea moderat din direcția nord-est. Piloții care zburaseră ceva mai devreme în aceeași zi, raportaseră o vreme excelentă pentru zbor. Timpul repartizat pentru această misiune era de 2 ore. Decolarea a început la 14 fix, iar la 14 și 10 toate avioanele erau în aer. Comandantul escadrilei, Charles Taylor, cu peste 2 500 ore de zbor, a condus avioanele spre Chicken Shoals, la nord de Bimini, unde trebuiau să facă exerciții de atac asupra unei epave-țintă. Pe la 15 și 15 minute, după ce exercițiul militar fusese îndeplinit, avioanele și-au continuat drumul spre est, iar turnul de control al bazei aeronavale de la Fort Lauderdale, care aștepta să fie contactat pentru primirea instrucțiunilor de aterizare și a orei de sosire, a receptat un mesaj ciudat de la comandantul escadrilei:

-          Comandantul escadrilei cheamă turnul de control. Urgent. Se pare că ne-am abătut de la rută. Nu putem vedea pământul. Repet nu putem vedea pământul!

-          Care este poziția dumneavoastră?

-          Nu suntem siguri de poziția noastră. Nu suntem siguri unde ne aflăm. Se pare că ne-am rătăcit.

-           Ar trebui să vă îndreptați spre vest.

-          Nu știm în care parte este vestul. Nimic nu este în regulă….Ciudat…Nu suntem siguri de nici o direcție – până și oceanul arată altfel.”

În scurt timp, devenea din ce în ce mai dificil să se interpreteze mesajele ‘Zborului 19’ din cauza câmpului electrostatic. Era clar că “Z19”nu mai receptiona mesajele turnului. Între timp, personalul bazei facea tot felul de presupuneri cu privire la un atac inamic, cu toate că războiul se încheiase de câteva luni. A fost pregătit un hidroavion de salvare, bimotor special de tipul Martin Mariner cu un echipaj de 13 persoane, de la baza aeronavală Banana River. La câteva minute după decolarea acestuia turnul de control a primit un mesaj de la comandantul său, în care se relata că în zona în care se presupune că s-ar afla escadrila bântuie vânturi extrem de puternice. Acesta a fost ultimul mesaj primit de la hidroavionul de salvare. Puțin mai târziu, toate unitățile de salvare au primit un mesaj urgent, informând că acum sunt șase avioane dispărute, în loc de cinci. A fost declanșată o operațiune masivă de investigare, de o amploare nemai întâlnită: 240 avioane suplimentare, 4 distrugătoare, câteva submarine, 18 nave ale Pazei de Coastă, sute de avioane particulare, iahturi și ambarcațiuni diferite, mai multe avioane tip PBM de la baza aeronavală Banana River, primindu-se sprijin și de la Forțele Regale Aeriene Britanice, și tot nu s-a găsit nimic.

Principalele dispariții de avioane:

·        1947: Superfort, un avion C – 54 al armatei SUA, a dispărut la 1 000 mile de Bermuda.

·        29 ianuarie 1948 – Star Tiger, un avion cu patru motoare, de tip Tudor IV, a pierdut contactul radio la 380 mile nord-vest de Bermuda; avea 31 de personae la bord când a dispărut.

·        28 decembrie 1948: DC- 3, un charter particular, pe ruta de la San Juan ( Puerto Rico) spre Miami; 32 pasageri, plus echipajul

·        17 ianuarie 1949: Star Ariel, aeronavă soră cu Star Tiger; zbura de la Londra spre Sandiago ( Chile), via Bermuda și Jamaica; legătura,  radio s-a pierdut la 380 mile sud-sud-vest de Bermuda pe ruta spre Kingston.

·        Martie 1950 : Globemaster (avion american); dispărut în apropierea laturii nordice a Triunghiului pe când zbura spre Irlanda.

·        2 februarie 1952: York Transport (britanic); dispărut în partea de nord a Triunghiului pe când zbura spre Jamaica, cu 33 pasageri la bord.

·        30 octombrie 1954: Super Constellation ( aparținând Marinei); în partea de nord a Triunghiului cu 42 pasageri la bord.

·        9 noiembrie 1956: un hidroavion Martin P5M al Marinei, dispărut cu 10 membrii ai echipajului la bord, lângă Bermuda.

·        8 ianuarie 1962: un avion-cisternă KC – 5O, aparținând Forțelor Aeriene; dispărut pe ruta Langley Field, Virginia – Azore.

·        28 august 1963 : doua avioane – cisternă noi, de tipul KC – 135, al Forțelor aeriene, fiecare din ele cu câte patru motoare; plecate de la  baza Homestead, Florida, în misiune secretă de reaprovizionare în zona Atlanticului, dispăarute la 300 de mile sud-vest de Bermuda.

·        5 iunie 1965: un avion C – 119, Flying Boxcar, 10 oameni la bord; pierdut la sud-vest de Bahamas.

·        5 aprilie 1956 : un bombardier B-52, transformat în cargou civil; pierdut în sud-vestul zonei ‘ Tongue of the Ocean’, trei oameni la bord.

·        11 ianuarie 1967: un avion chase YC – 122, transformat în cargou; patru personae la bord; pierdut în zona Gulf Stream – ului, între Palm Beach și Grand Bahama.

·        22 septembrie 1963: un avion C – 132 Cargomaster s-a ‘evaporat’ în drum spre Azore.

Principalele nave dispărute sau abandonate în zona Triunghiului:

·        1840: Rosalie, navă mare franceză; găsită pe ruta Europa – Havana, în zona Triunghiului, cu pânzele întinse, încărcătura intactă și nici o persoană la bord

·        2 ianuarie 1880: Atalanta, fregată britanică;  a plecat din Bermuda spre Anglia cu 290 pasageri la bord; dispărută probabil lângă Bermuda

·        Octombrie 1902: Freya, navă germană din lemn, cu trei catarge; găsită la puțin timp după plecarea din Manzanillo, Cuba, mult înclinată, cu catargele partial distruse și ancora atârnând; calendarul căpitanului arăta data de 4 octombrie.

·        4 martie 1918: nava de transport a Marinei S.U.A, U.S.S. Cyclops, a plecat pe 4 martie din Barbados spre Norfolk cu 309 pasageri la bord, vremea era bună, nu s-au transmis mesaje radio, nu s-au găsit rămășițe.

·        1924: Raiuke Maru, cargou japonez; a cerut ajutor prin radio între insulele Bermuda și Cuba, apoi a dispărut.

·        1925: S.S. Cotopaxi; a dispărut pe ruta dintre Charleston și Havana.

·        1931: Stavenger, cargou cu un echipaj de 43 de membri, ultima oară a fost reperat lângă insula Cat, Bermuda.

·        8 aprilie 1932: nava John and Mary, cu două catarge; înregistrată la New York; găsită plutind în derivă, abandonată la 50 de mile de Bermuda, pânzele erau strânse și corpul navei proaspăt vopsit.

·        9 martie 1938: Anglo-Australian, cargo cu un echipaj de 39 membri la bord;

·        10 februarie 1940: iahtul Gloria Colite din St. Vicent; găsit abandonat; la bord totul era în ordine; 200 mile sud de Mobile, Alabama.

·        22 octombrie 1944: cargoul cubanez Rubicon; găsit de Paza de Coastă în Gulf – Stream lângă coasta Floridei; abandonat cu doar un câine la bord.

·        Ianuarie 1950: S.S. Sandra, naviga de la Savanah, Georgia, spre Puerto Cabello, Venezuela; transporta 300 tone insecticide; a trecut de St. Augustine, Florida, apoi a dispărut fără urmă.

·        Septembrie 1955: iahtul Connemaro IV, a fost abandonat la 400 mile sud – vest de Bermuda.

·        2 februarie 1963: Marine Sulphur Queen, dispărut fără să lanseze vreun mesaj, nu s-a găsit nici o epavă; naviga de la Beaumont, Texas spre Norfolk, Virginia.

·        1 iulie 1963: Sno’ Boy, ambarcațiune de pescuit cu un echipaj de 40 membrii, naviga de la Kingston, Jamaica, spre North – east Cay, ce se află la 80 mile spre sud; a dispărut cu tot echipajul.

·        16 decembrie 1967: Revonoc, un iaht de curse special conceput pentru orice fel de vreme, a dispărut când se apropia de uscat.

·        24 decembrie 1967: Witchcraft, navă mică, particulară; pasagerul și propietarul au dispărut pe când nava se afla la 1 milă de Miami, lângă o geamandură.

·        Aprilie 1970: Milton Iatrides, cargo aflat în drum spre Capetown, plecat din New Orleans.

·        Martie 1973: Anita, echipaj de 32 membrii, navigând de la Newport News spre Germania.

Logică sau paranormal?

 De-alungul timpului, pe lângă explicațiile mai mult sau mai puțin fanteziste și imaginare a unor învâțați au existat și încercări de a ‘dezlega’ misterul Triunghiului diavolului în mod logic, sau natural, cu toate că în decursul timpului au existat numeroși martori oculari care susțin că au văzut nave – fantomă pe mare, dispărute în aceleași circumstanțe misterioase. Rămâne totuși un aspect foarte interesant: unele vapoare scufundate au ieșit la suprafață în alte locuri decât evident, cel al scufundării.

Celebrul scafandru și salvator de epave, Mel Fisher, s-a ocupat mulți ani de explorările subacvatice de pe platforma din triunghiul controversat, în zona Atlanticului și Mării Caraibilor. Cu prilejul scufundărilor întreprinse în căutarea râvnitului aur vechi spaniol, Fisher a descoperit pe fundul mării numeroase nave de luptă, avioane particulare și o descoperire celebră – o locomotivă de epocă la câteva mile depărtare de coastă, lăsată acolo moștenire pentru viitorii arheologi. Lângă un galion spaniol, scafandrul a dat peste o bombă încă activă, de unde a tras concluzia că ‘triunghiul diavolului’ nu ar fi altceva decât bombe neexplodate, torpile active sau mine plutitoare, rămase din cel de-al doilea război mondial. Tot din întâmplare, a descoperit și nisipurile mișcătoare de pa fundul mării ce pot înghiți cu ușurință nave destul de mari.

A doua teorie logică, lansată de savanți, ar fi cea a valurilor seismice neprevăzute, ce pot apărea pe o vreme bună, și care pot fi rezultatul unor cutremure submarine, alunecări de teren subacvatice, presiune atmosferică, vânturi, furtuni, uragane și de asemenea, pot fi o consecință a erupțiilor vulcanilor submarini. La fel și  în atmosferă, pot apărea turbulențe din senin, căci și aici există forte ale naturii ce pot fi comparate cu valurile seismice, cu efect asemănător, mai ales dacă avioanele pătrund și se izbesc cu mare viteză de ele. Există curenți de aer la diferite altitudini în văzduh, iar o aeronavă care urcă sau coboară, poate întâlni în mod frecvent curenți puternici ce bat din cu totul altă parte decât cea indicată pe aeroport. Această zonă de ‘întretăiere’ a curenților puternici de aer, ar putea fi în viziunea unora cauza ce a determinat atâtea pierderi de avioane. Turbulența aeriană poate fi, conform studiilor de specialitate: ascendentă, descendentă sau orizontală.

Totuși, aceste teorii sunt insuficiente pentru a explica un fenomen atât de bizar și nici cu teoria ‘gaurei în cer’ către o altă dimensiune nu ne putem mullțumi. Va fi nevoie de o cercetare mult mai avansată și mai amănunțită, care va reuși să dezlege aceatsă enigmă, una din cele mai controversate a omenirii, pe  măsură ce știința și tehnologia secolului nostru avansează într-un ritm foarte accentuat.